Artistul a fost adesea invidiat pentru acea libertate interioară care pare să-i fie specifică, rezultatul unei accesibilităţi privilegiate la mecanisme intrinseci ale fiinţei. Acestea îi permit să se exprime cu o aparentă dezinvoltură, disimulându-şi propria trăire, dar, în mod paradoxal, tocmai prin această disimulare, transpune în formă artistică o frântură de sine. În adâncul acestor resorturi creatoare se află un motor subtil, alcătuit din principii etice care, atunci când sunt în armonie cu convingerile profunde ale artistului, ghidează procesul creativ către forme de expresie oneste. Gradul acestei sincerităţi nu rămâne fără ecou; el se transmite publicului, care, printr-un proces de receptare aproape infraliminal, evaluează dacă ceea ce percepe este un adevăr artistic, adică ceva autentic, sau o construcţie estetică artificială, al cărei sens nu are timp, disponibilitate sau chiar interes să-l descifreze.
Multe dintre principiile etice şi estetice ale artei actorului au fost absorbite printr-o formă de asimilare tradiţională, moştenite fără întrebări, fără a li se mai cunoaşte sursa sau rostul. De cele mai multe ori, actorul nici nu mai bănuieşte că ceea ce astăzi i se pare firesc, aproape instinctual, a fost, la un moment dat, revelaţia cuiva, o descoperire născută dintr-o căutare interioară, dintr-o nevoie de a îmbogăţi gestul scenic cu sensuri fireşti, naturale.
Ce ar crede spectatorul de astăzi dacă, după un monolog rostit solemn, cu faţa spre sală, actorul ar ridica mâna dreaptă şi ar ieşi din scenă, punctând astfel, fără ironie, sfârşitul replicii şi al prezenţei sale? Probabil ar zâmbi, poate chiar ar crede că e vorba de o decizie regizorală sau de o ingenioasă parodie. Şi totuşi, acest gest, astăzi de neimaginat într-un teatru modern, era cândva un cod respectat cu sfinţenie. Marele actor Mihail Şcepkin povesteşte, nu fără haz, cum, prin anii 1840, un actor, uitând să ridice mâna înainte de a părăsi scena, marcând astfel ritualul încheierii, s-a întors din culise doar pentru a-l face, apoi a ieşit din nou, satisfăcut.
Această anecdotă, pe cât de amuzantă, pe atât de revelatoare, ilustrează specificitatea epocii faţă de convenţii scenice prestabilite şi relevă, totodată, cât de adânc înrădăcinate sunt anumite reguli în tehnica actorului, chiar şi atunci când ele îşi pierd sensul practic. Revelarea adevărului artistic implică, inevitabil, o dimensiune etică, întrucât presupune depăşirea simplei asimilări a propriei experienţe şi transfigurarea acesteia, în forme mai mult sau mai puţin conştiente, într-o expresie performativă vizibilă, condensată şi autentică. Memoria afectivă devine, în condiţiile date, nu doar un instrument, ci o zonă fragilă, adesea vulnerabilă, prin care actorul îşi accesează trăiri personale şi le remodelează scenic. Se poate vorbi, aşadar, despre un prag etic în modul în care actorul se expune pe sine. Până unde este justificat acest efort în numele veridicităţii scenice? Încă de la începutul secolului XX, s-a discutat despre epuizarea actorului, despre consumul necontrolat al resurselor sale interioare şi despre nevoia, uneori disperată, de reechilibrare după încheierea actului artistic. Pe de o parte, accesarea memoriei afective implică reactivarea, sub diverse tonalităţi şi accente, a unor amintiri personale, proces care poate fi asemănat cu urcarea metaforică a unei scale borg a tensiunii, menţinută intens o anumită perioadă de timp, pentru ca mai apoi să fie eliberată pe scenă. Pe de altă parte, responsabilitatea artistică, înţeleasă ca valoare etică, implică angajamentul actorului de a transmite mesajul scenic într-o formă cât mai puţin distorsionată, cât mai fidelă acelui adevăr teatral care se conturează în procesul de creaţie. Este important de menţionat că, în teatru, nu există un unic adevăr, ci mai multe niveluri ale acestuia. Adevărul autorului dramatic, cel al regizorului, care filtrează şi interpretează textul prin prisma acumulării culturale şi prin propria viziune estetică, şi, în cele din urmă, adevărul actorului, care integrează şi transformă concepţia regizorală, conferindu-i expresia scenică personală, adică personajul. În acest lanţ de adaptări şi reinterpretări, actorului îi revine sarcina delicată de a-şi activa resursele interioare organice, pentru a putea restitui cu convingere un adevăr coerent al spaţiului de joc. Astfel, responsabilitatea sa nu este doar profesională, ci este şi etică, întrucât presupune o dublă fidelitate: faţă de structura şi cerinţele artistice ale spectacolului şi faţă de propria putere creatoare.
Nu de puţine ori, spectatorul se întreabă, în sinea sa, dacă actorul este, în viaţa de zi cu zi, aidoma personajului pe care îl întruchipează. Dar timpul teatral-scenic, cu ritmul lui concentrat şi atent direcţionat, cu puterea de seducţie, nu lasă prea mult loc pentru astfel de interogaţii. Privitorul se lasă prins în vraja spectacolului, se bucură de muzică, de costume, de lumină, de înlănţuirea replicilor şi de magia unică a prezenţei în sala de teatru. În acest sens, analiza proporţiei dintre interpretarea actoricească şi capitalul personal al actorului, cât din ceea ce se vede pe scenă este măiestrie a artei actorului şi cât este reflecţia propriei identităţi, rămâne, de cele mai multe ori, o întrebare suspendată, nerostită, dar totuşi intuită de receptor.
E adevărat că nu de puţine ori, în întâlnirile sociale, actorul dezamăgeşte. Oamenii se aşteaptă să-l găsească mereu strălucitor, amuzant, gata să transforme orice conversaţie într-o mică reprezentaţie. Însă actorul, în afara scenei, vrea adesea doar să tacă, să fie acolo, simplu, printre prieteni, fără să simtă nevoia să joace un rol. Nu e lipsă de generozitate, ci o nevoie de repaus. Şi poate că tocmai în această discreţie se păstrează misterul artei sale. Pentru că omul-actor, în viaţa de zi cu zi, trece adesea neobservat. El nu e recunoscut la supermarket, nu atrage priviri în autobuz. Şi e cu atât mai surprinzător şi mai tulburător atunci când, odată păşit pe scenă, devine altcineva cu totul. Această metamorfoză rămâne una dintre marile frumuseţi ale teatrului: faptul că, dintr-o fiinţă aparent obişnuită, răsare, pentru un ceas-două, un erou scenic.
Adina SUCIU GIURESCU, doctor în teatru, actriţă la Teatrul Tineretului Piatra-Neamţ