La început, soarele şi teatrul erau aliaţi şi se întrebau mereu despre coborârea în tenebre a teatrului. Teatrul este nostalgia soarelui care nu se mai recunoaşte pe sine. (Olivier Py)
Soare, amor şi întuneric – ultima premieră a anului 2025, e dorinţa unei echipe artistice de a ne oferi o coborâre în tenebrele luminoase ale sensibilităţii lui Mihail Sebastian, un intelectual rafinat, cu o inteligenţă extrem de ascuţită, prieten cu celebrii Mircea Eliade, Nae Ionescu, Camil Petrescu, în tumultoasa perioadă interbelică. Regizorul Alexandru Mâzgăreanu a avut ideea unei formule care reuneşte teatrul documentar şi teatrul de artă, ghidându-l pe scenaristul Ionuţ Sociu în scrierea unui text original, care ni-l restituie pe Mihail Sebastian, în special, aşa cum ni-l înfăţişează jurnalul său. De asemenea, sunt inserate scene din Jocul de-a vacanţa, odată cu dezvăluirea neliniştilor creatoare ale scriitorului. Scenografia este creată de Alexandra Boerescu, iar ilustraţia muzicală şi luminile îi aparţin tot lui Alexandru Mâzgăreanu. Interpretează actorii: Macrina Bârlădeanu, Emanuel Becheru, Paul-Ovidiu Cosovanu, Florin Hriţcu, Mircea Postelnicu.
Spectacolul invită la recompunerea unui puzzle pentru a descoperi o imagine posibilă a lui Mihail Sebastian. Energia spectacolului se creează printr-un permanent balans între stări contrarii sau între biografie şi ficţiune. Pe de o parte, este redată senzualitatea tensionată şi reveria poveştii de dragoste dintre scriitorul Mihail Sebastian şi actriţa Leny Caler, una dintre frumuseţile celebre ale Bucureştiului interbelic. Evenimentul biografic este transpus artistic în povestea cuplului Corina – Ştefan din Jocul de-a vacanţa, primul succes răsunător al lui Sebastian ca dramaturg. Pe de altă parte, spectacolul coagulează singurătatea întunecată a celui care observă, de la zi la zi, cum cei pe care îi considera prieteni, intelectuali rafinaţi, devin seduşi de discursul urii antisemite, propagat în societate ca o molimă.
RECONSTITUIREA UNUI DESTIN
Personalitate intelectuală reprezentativă a culturii româneşti interbelice – dramaturg, romancier, poet, eseist, critic literar, cronicar dramatic şi muzical, jurnalist politic, Mihail Sebastian este prezent în literatura română de azi prin piesele de teatru şi prin jurnalul său, publicat la 50 de ani după deces, cuprinzând mărturisiri care au stârnit vii polemici atât în România, cât şi în Occident – Europa şi S.U.A.
S-a născut pe 18 octombrie 1907, la Brăila, ca Iosif M. Hechter, nume pe care l-a schimbat oficial în 1935, adoptând unul dintre pseudonimele pe care le utiliza în publicistică, drept reacţie la ura antisemită din spaţiul public. După absolvirea facultăţilor de Drept şi de Filozofie din cadrul Universităţii Bucureşti, lucrează ca secretar şi avocat la o importantă casă de avocatură. În 1928 devine colaborator, apoi redactor la „Cuvântul”, publicaţie condusă de Nae Ionescu, suspendată în ianuarie 1934 pentru orientarea prolegionară a conducătorului său. Sebastian a fost fascinat de personalitatea acestui intelectual – scriitor, profesor universitar şi politician cu discurs flamboaiant, fiind invocat adesea în jurnalul său. Nae Ionescu este cel care îi remarcă teza la limba română de la bacalaureat şi îi prevede un viitor strălucit în lumea literelor, iar mai târziu îl angajează la publicaţia sa şi îi facilitează obţinerea unei burse la Paris, pentru pregătirea unui doctorat în Drept. Însă tot Nae Ionescu îi scrie o prefaţă puternic antisemită la romanul său, De două mii de ani (1934), pe care Sebastian o va publica integral, din respect pentru mentorul său. Romanul şi prefaţa îl vor arunca pe Sebastian într-un scandal public, fiind atacat atât de antisemiţi cât şi de evrei. Acestor atacuri le răspunde cu lucrarea polemică Cum am devenit huligan, publicată în 1935, an în care îi apare şi romanul Oraşul cu salcâmi, premiat de Societatea Scriitorilor Români.
Se impune în viaţa literară ca dramaturg cu piesa Jocul de-a vacanţa, care are premiera în 1938, după ce fusese interzisă în 1936, autorul fiind evreu. Urmează un nou succes, Steaua fără nume, cu premiera în 1944, sub pseudonim, şi Ultima oră, cu premiera în 1946, după moartea autorului. Piesa Insula a rămas neterminată.
În 1940, în baza decretului-lege din acel an, Mihail Sebastian este „licenţiat din serviciu, fiind evreu”, adică i se interzice să mai profeseze ca jurnalist şi i se retrage licenţa de avocat pledant. Predă literatura română la Liceul Evreiesc din Bucureşti. Lipsa posibilităţii de a publica îl aruncă într-o severă depresie.
Întoarcerea armelor în august 1944 împotriva naziştilor reprezintă eliberarea populaţiei evreieşti de sub legile antisemite. La începutul anului 1945, Mihail Sebastian este numit consilier la Ministerul Afacerilor Externe. În acelaşi an, ia fiinţă Universitatea Liberă Democratică, fiind invitat să ţină cursuri şi Mihail Sebastian. Dar pe 29 mai 1945, când urma să deschidă cursul său de Literatură universală, în drum spre Universitate este lovit mortal de un camion. Avea doar 38 de ani.
Jurnal.1935–1944, publicat pentru prima oară integral în 1996, la Editura Humanitas, a fost tradus şi editat în mai multe ţări: Franţa, SUA, Olanda, Cehia, Marea Britanie şi Germania (ediţia germană a primit, în 2006, Premiul „Geschwister Scholl”). Jurnalul lui Sebastian este, în mare măsură, un comentariu al epocii pe care o traversează, o epocă extrem de efervescentă şi fertilă din punct de vedere cultural, dar şi un timp al marilor tensiuni sociale, dominat de antisemitism şi exacerbarea naţionalismului.
Operele lui Sebastian, în special Jurnalul său, nu pot fi înţelese corect fără o punere în context, fără o înţelegere echilibrată a ceea ce a însemnat „chestiunea evreiască” în istoria noastră.
La începutul secolului XIX sosesc în Ţările Române, în special în Moldova, mai multe valuri consistente de emigranţi evrei, împinşi de sărăcie, dar şi de antisemitism, din regiuni ale Poloniei, ale Imperiului Austriac şi ale celui ţarist. Numărul lor mare (de ex., dacă în 1803 erau 12.713 evrei în Moldova, în 1899 ei ajung la aproape 200.000, dintr-o populaţie de 1.630.219 de locuitori), precum şi incapacitatea administraţiilor româneşti de a gestiona situaţia au dus la anomalii economice, cum ar fi deţinerea poziţiilor cheie în sectoarele comerţului, financiar-bancar, meşteşugurilor de către membrii ai acestei etnii, greu asimilabile, cu o religie diferită de cea a autohtonilor. Religia mozaică încuraja educaţia, fiind o obligaţie pentru fiecare bun evreu să-şi înveţe copiii să citească Tora şi să cânte la un instrument muzical, pe când populaţia românească era analfabetă în proporţie de 98% în mediul rural, situaţie înregistrată până la reforma învăţământului impusă de Alexandru Ioan Cuza. Ciocnirea culturală, identitară, economică între populaţia autohtonă şi masa compactă a noilor veniţi a generat puternice atitudini antisemite şi legi prin care evreilor li se interzicea obţinerea cetăţeniei, cumpărarea de pământ şi accederea în funcţii publice. De altfel, această populaţie evreiască nu a avut drepturi politice până la Constituţia din 1923, care a acordat cetăţenie română evreilor luptători în Primul Război Mondial şi celor stabiliţi în Vechiul Regat înainte de 1914. Însă recunoaşterea lor ca români va fi abolită în timpul lui Carol al II-lea, pe modelul legilor rasiale, adoptate la Nürnberg în 1935, de statul nazist german.
Hitler, devenit cancelar al Germaniei în 1933, începe să denunţe frecvent comunismul ca fiind parte dintr-o conspiraţie evreiască internaţională, inoculând ideea că evreii reprezintă o ameninţare pentru toate statele în care aceştia formează o comunitate numeroasă. Carol al II-lea este fascinat de personalitatea lui Hitler şi de avântul economic şi militar al ţării pe care o guvernează şi decide să se apropie de Germania, renunţând la vechile alianţe cu Franţa şi Anglia. 1938, anul în care Germania începe anexările teritoriale, este şi anul în care Carol al II-lea instaurează dictatura regală în România şi încurajează ajungerea la guvernare a partidelor de extremă dreaptă, precum şi emiterea de legi antisemite: accesul evreilor în învăţământ, la toate nivelurile, este drastic limitat; sunt excluşi din organizaţii profesionale, pentru ca mai apoi să li se interzică practicarea anumitor meserii liberale şi dreptul de a publica. Această represiune se încheie la 23 august 1944, când România rupe alianţa cu Germania nazistă.
Sebastian scrie Jocul de-a vacanţa de-a lungul anului 1936, într-o perioadă în care atacurile asupra cetăţenilor evrei devin din ce în ce mai dese, de la bătăi în stradă, distrugerea prăvăliilor şi atelierelor acestora, la discursuri publice ce îndemnau la pogrom. Dorinţa personajului său, Ştefan Valeriu, de a-i extrage din cotidian pe cei şase turişti ai pensiunii Weber, era chiar dorinţa omului Mihail Sebastian de a pune între paranteze mecanisme şi măşti sociale care alcătuiau un cotidian violent în societatea românească a anilor ʼ30. Jocul de-a vacanţa este o pledoarie pentru sinceritatea şi autenticitatea relaţiilor umane, care ar trebui să primeze în faţa disimulărilor impuse de rolurile sociale.
Pentru Sebastian, melancolicul prins între lumi, viaţa nu a fost suportabilă decât prin evadare: în iubire, în muzică, în scris.
ŞTIAŢI CĂ…
În jurnalul său, Sebastian notează de mai multe ori că Breaza este o destinaţie de vacanţă benefică pentru creaţie. Aici venea la invitaţia lui Gabriel Nicolae Negreanu, prieten de vârstă apropiată, în casa părinţilor acestuia, cel care va deveni mai târziu talentatul dansator şi coregraf Gabriel Negri, cu spectacole la Teatrul Odeon din Paris. După venirea la putere a comuniştilor, artistul se va retrage ca regizor la teatrul din Brăila, iar apoi la teatrul din Piatra Neamţ, unde va fi angajat în perioada 1959-1973, contribuind din plin la succesele teatrului nostru. În 1968 Gabriel Negri a montat Jocul de-a vacanţa. În caietul-program al spectacolului sunt redate fragmente din jurnalul lui Sebastian, precum şi propriile amintiri despre Mihail Sebastian, din care cităm: „În zilele când tânărul scriitor îşi pregătea vocaţia de dramaturg, se afla la Breaza. În ambianţa primitoare a grădinii, cu cerdacul înalt, înconjurat de dalii şi muşcate, vara, sau de sobra tăcere în zilele de iarnă – scriitorul exista acolo cu sete de lucru (…) Nu era un om însingurat. Dramaturg în devenire, Sebastian căuta cu zel locurile şi lumea unde ar fi putut să întreţină această sensibilitate şi să exerseze simţul său profesional de scriitor.”
Regizorul Alexandru Mâzgăreanu revine la Teatrul Tineretului cu un nou spectacol, după O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale, 2021; Steaua fără nume de Mihail Sebastian, 2019 – pentru care a fost nominalizat la categoria Cea mai bună regie, în cadrul Premiilor UNITER; Mamă, mi-am pierdut mâna! de Maria Kontorovich 2018; Vicleniile lui Scapino de Molière, 2014; Gărgăriţele se întorc pe pământ de Vasili Sigarev, 2013. A fost regizor angajat al Teatrului Tineretului în perioada 2016-2022.
Alexandra Boerescu este scenografă, designer vestimentar, grafic designer, ilustratoare. A absolvit Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti – licenţă şi master în Design vestimentar şi are un stagiu la University of the Arts London – London College of Fashion.
Se află la a treia colaborare cu Teatrul Tineretului, după ce a creat costumele pentru spectacolele Mamă, mi-am pierdut mâna! (2018) şi Steaua fără nume (2019).
Ionuţ Sociu este dramaturg şi jurnalist cultural. A absolvit Facultatea de Teatrologie, din cadrul UNATC „I.L. Caragiale” Bucureşti, urmată de studii postuniversitare la Bard College Berlin. A semnat mai multe traduceri din dramaturgia contemporană, iar ca autor dramatic a colaborat cu regizorii Radu Afrim, Bobi Pricop, Andrei Măjeri, Vlad Bălan, Ciprian Nechita şi Alexandru Mihăescu.
Din octombrie 2025 tânăra actriţă Macrina Bârlădeanu s-a alăturat trupei Teatrului Tineretului. Macrina a absolvit în 2022 Facultatea de Teatru – Arta actorului, la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”, Bucureşti. Până în prezent, a jucat în următoarele spectacole, pe scene profesioniste: Despre tandreţe de Matei Vişniec, regia Vlad Trifaş, Teatrul „George Ciprian” Buzău, 2024; Tragedia Omului de Modach Imre, coordonat şi regizat de Attila Vidnyanszky, în cadrul Olimpiadei de Teatru din Budapesta, 2023; Balerinele acvatice de David Drabek, regia Monica Stoica, Teatrul Metropolis Bucureşti, 2023; Cloaca de Maria Goos, regia Theodor-Cristian Popescu, Teatrul Nottara Bucureşti, 2021; Camera 303 – spectacol – performance despre hi-tech şi singurătate, regia Monica Stoica, Teatrelli, Bucureşti, 2021.
Dar decembrie nu a fost doar luna repetiţiilor intense pentru finalizarea acestui spectacol. Pe 6 decembrie am avut un invitat deja celebru în literatura pentru copii: Mihai Mănescu. El este şi scenarist, producător de film, activist în mediul ONG-urilor din zona educaţiei şi a susţinerii persoanelor vulnerabile medical. Prezentarea cărţii sale, Comoara lui Harap-Alb, apărută la Editura Humanitas junior, a fost contextul unui dialog viu, cald şi sincer, aşa cum sunt copiii şi cum este şi Mihai Mănescu. „Mi-a plăcut mult de Mihai Mănescu pentru că se vede că se dedică total copiilor când vorbeşte cu ei şi că se bucură că poate să le răspundă la curiozităţi. Mi s-a părut foarte tare că e sincer…”, cam aşa au fost feed-back-urile copiilor participanţi.
A fost momentul în care atât scriitorul cât şi managerul TT, Andrei Merchea, au confirmat că după finalizarea filmului în lucru „Comoara lui Harap-Alb”, în regia lui Igor Cobileanski, urmează crearea unui spectacol la teatrul nostru după această carte, care a obţinut anul acesta Premiul Cărturino pentru cea mai bună carte de copii a anului.
Deosebit de entuziastul public al acestei întâlniri publicul a fost format din membrii Cercului de lectură Săvineşti, coordonat de profesoara Mihaela Aparaschivei, din cadrul Şcolii Gimnaziale „I. Gervescu” Săvineşti.
După lansare, copiii au urmărit lectura unui fragment din această carte, în interpretarea actorilor Daniel Beşleagă şi Mircea Postelnicu.
Un an nou în care fiecare să-şi joace rolurile sociale cât mai bine, spre binele tuturor!
Raluca NACLAD,
consultant artistic, Teatrul Tineretului