Teatrul este o lume între lumi… Este extinderea lumii interioare până la limita lumii cunoscute, extinderea lumii cunoscute până la graniţele lumii interioare… (Olivier Py)
Dacă ar fi să definim luna februarie la Teatrul Tineretului, am zice că înseamnă, în primul rând, dialogul cu autorii contemporani: fie dramaturgi, fie autori de carte pentru copii. Acest dialog reprezintă o cuplare necesară la prezent, la realitatea imediată, pentru că dintre toate artele teatrul e ARTA VIE atât prin faptul că se transmite prin corpurile actorilor, dar mai ales prin faptul că trebuie să fie o antenă foarte sensibilă la provocările noastre de fiecare zi. Teatrul este acel spaţiu securizant în care fricile noastre sunt îmblânzite, devenind POVESTE.
● LINIŞTE, SE REPETĂ!
În momentul scrierii acestor rânduri sunt repetiţii însufleţite pentru premiera ce va avea loc pe 21 şi 22 februarie: ALBASTRU, pe text de Ionuţ Sociu, regia Andreea Vulpe, cu actorii Cătălina Bălălău şi Mircea Postelnicu, cu participarea copilului Paul Darius Păduraru, secondat de vocea copilului Matei Niţulescu. Scenografia îi aparţine tot lui Ionuţ Sociu, iar mişcarea scenică lui Carmen Coţofană. Regizoarea Andreea Vulpe a creat, de asemenea, universul sonor şi luminile.
Ne bucurăm să putem juca din nou în Sala Studio – Corneliu Dan Borcia, după o perioadă de reamenajare a acestui spaţiu. De altfel, acest spectacol necesită o intimitate spectactor-actor pe care mica sală o poate asigura. Ne-ar fi plăcut să putem prezenta spectacolul cu o săptămână mai devreme, de Ziua Îndrăgostiţilor, căci ar fi fost un bun prilej pentru cupluri de a reflecta la lucrurile esenţiale care îi leagă pe cei doi: cât e magia fluturilor în stomac şi cât e responsabilitate, grija unuia pentru celălalt.
Despre textul pe care l-a scris, dramaturgul-actor Ionuţ Vişan afirmă: „Este o poveste despre greşeli. Despre o femeie care nu mai vrea să se trezească. Despre un bărbat care o aşteaptă. Despre un copil care încă nu s-a născut şi care iubeşte, deja. La capătul drumului nu este moartea, ci o ploaie blândă, o umbrelă, un alt nume rostit pentru prima oară. Poate că iubirea nu salvează, dar ne poate învăţa să nu fugim.”
Scânteia care i-a declanşat scrierea acestei piese este în sine o poveste: „Printre jucăriile copilului meu, am găsit un cartonaş dintr-un set de cartonaşe despre Univers. Cartonaşul cu pricina era despre Stâlpii Creaţiei, o structură macrocosmică descoperită de Telescopul Hubble în 1995. Erau câteva informaţii de bază, şi anume că structura are trei coloane, formate din gaz şi praf interstelar. Ceea ce mi-a atras atenţia a fost ce scria la final: Imaginile realizate cu telescopul spaţial Spitzer 2022 au descoperit un nor de praf fierbinte în vecinătatea Stâlpilor Creaţiei, pe care un mare astronom l-a considerat a fi o undă de şoc produsă de o supernovă. Apariţia norului sugerează că unda de şoc ar fi distrus pilonii acum 6000 de ani. Având în vedere distanţa de aproximativ 7000 de ani lumină până la aceşti piloni, ar însemna că au fost deja distruşi. Dar pentru că lumina călătoreşte cu o viteză finită, această distrugere ar trebui să fie vizibilă de pe Pământ în aproximativ 1000 de ani.
Şi atunci m-am gândit că, dacă noi putem vedea Stâlpii Creaţiei, deşi ei nu mai există de 6000 de ani, înseamnă că, dacă ne-am uita de acolo, înspre Pământ, am putea vedea ce se întâmpla cu omenirea acum 4000 de ani. Şi dacă ne-am duce mai departe de stâlpii ăştia, dacă am trece de Nebuloasa Acvilei şi de Constelaţia Şarpelui, am putea vedea acum ce se întâmpla în preistorie. Şi dacă reducem totul la o scară mai mică… dacă noi am fi la diferite distanţe în Univers, şi ne-am uita către Pământ, căutându-ne pe noi înşine cu un super telescop, am putea vedea cum ne-am născut… Şi dacă reducem totul la o scară şi mai mică, chiar aici, pe Pământ, dacă am şti unde şi mai ales cum să ne uităm în funcţie de lumină, am putea vedea unde am greşit şi poate am mai putea repara. Totul e să ştii unde să te uiţi.”
Desigur, povestea din spectacol nu are această ariditate şi gravitate ştiinţifică. Teoriile ştiinţifice sunt înlocuite cu metafora spiralei timpului, pe care alunecă personajul principal feminin. Spectacolul se contruieşte pe câteva întrebări. Dacă am stăpâni spirala timpului, ce momente din cea mai puternică poveste de dragoste am retrăi? Seamănă legile iubirii cu legile astrofizicii? Psihologii spun că iubirea e percepută cel mai intens abia atunci când unul dintre parteneri dispare din viaţa celuilalt, aşa cum o stea îndepărtată de Pământ e văzută de oameni la mult timp după implozia ei, din cauza efectelor vitezei luminii. Albastru e o poveste de dragoste în care ura şi iubirea sunt feţele aceleiaşi monede cu care ne plătim trecerea de pe un mal pe altul al existenţei.
Să mai spunem despre acest spectacol că textul său a fost selectat spre montare în urma atelierelor de dramaturgie, desfăşurate în cadrul Ediţiei 2025 a Festivalului de Teatru Piatra-Neamţ, în care patru tineri actori-dramaturgi au lucrat cu trupa TT pe texte proprii. Există o tendinţă în teatrul european occidental, preluată şi de teatrul românesc în ultimele două decenii, în special, ca artişti de diferite profesii, în special regizori şi actori, să devină creatori de texte dramatice, creaţiile lor beneficiind de o doză crescută de teatralitate, ca urmare a experienţei lucrului la scenă.
● TT ÎNCURAJEAZĂ LECTURA
Ca parte a demersului Teatrului Tineretului de încurajare a lecturii, la începutul lunii februarie am produs un nou spectacol-lectură: „Poveste fără început”, pentru copii de 5-7 ani, după volumul „Poveşti care te trag de mânecă” de Adriana Ştefan. Actorii Cristina Ciulei, Paul-Ovidiu Cosovanu, Valentin Florea şi Ecaterian Hâţu, coordonaţi de regizorul Vlad Bălan au dat viaţă unor personaje neobişnuite precum Piratul-de-Frigider sau BalerinPorc. În casele unor familii obişnuite, cu mame obosite şi taţi puţin dispuşi la joacă, lucrurile se complică atunci când copiii deschid uşa Imaginaţiei. Experienţa primelor două reprezentaţii ne-a arătat că acest spectacol-lectură, foarte amuzant şi colorat interpretat de actori, e la fel de mult gustat şi de copii şi de părinţi.
A doua reprezentaţie am fixat-o chiar pe 15 februarie, de Ziua Naţională a Lecturii, când am avut-o invitată chiar pe Adriana Ştefan, autoarea poveştilor din spectacolul-lectură menţionat. Dacă în decembrie 2025 l-am avut invitat pe Mihai Mănescu, autorul volumelor după care am creat două spectacole-lectură la începutul stagiunii actuale, am continuat acest demers de a le arăta copiilor că există şi scriitori vii, contemporani cu ei, nu doar cei morţi, canonici, din manuale. Întâlnirea cu scriitorul e o formă puternică de a-i apropia pe copii de cărţile de literatură. Curiozităţile copiilor adresate scriitorului devin o punte care face viaţa mai uşoară învăţătorilor şi profesorilor de limba şi literatura română.
Revenind la Ziua Naţională a Lecturii, mai întâi ne-am binedispus la spectacolul-lectură „Poveste fără început”, iar apoi am stat de vorbă cu autoarea poveştilor interpretate de actorii noştri. Adriana Ştefan a fost foarte emoţionată să constate că actorii au întrupat exact tipurile de personaje la care s-a gândit atunci când le-a creat, bucurându-se laolaltă cu cei mici.
Poate că mesajul cel mai puternic transmis de autoare a fost îndemnul adresat copiilor de a-şi urma visele indiferent de contextele în care îi va duce viaţa.
Adriana Ştefan s-a născut la Vatra Dornei şi şi-a făcut studiile universitare la ASE Bucureşti, iar studiile postuniversitare în Franţa, la Université d’Orléans şi la Université Paris 1 Panthéon-Sorbonne. În ciuda parcursului profesional în domeniul financiar, pasiunea pentru scris, pe care o are din copilărie, nu a părăsit-o niciodată, aşa că din 2017 s-a hotărât să şi-o asume. Astfel, a frecventat atelierele de literatură pentru copii organizate de Revista de povestiri, a participat la proiectul colectiv www.noipovesti.ro coordonat de scriitoarea Adina Popescu, iar în 2020 şi-a lansat propria platformă de poveşti pentru copii, www.dridriana.ro. Faptul că poveştile postate şi-au câştigat în scurtă vreme cititorii a încurajat-o să facă pasul spre o carte care să-i poarte semnătura. În 2022, a publicat la Humanitas Junior volumul Poveşti pe nerăsuflate, care s-a bucurat deja de două ediţii, în 2024 a publicat Poveşti care te trag de mânecă, iar în 2025 Aventurile dragonului Maurice, în colaborare cu scriitoarea Ana Groszler.
● CE SPUN CRONICARII DE TEATRU
Horia Ghibuţiu, pe site-ul Publicistul a publicat cronica intitulată Aici, interbelicul: Sebastian, Eliade şi „Căpitanul” se-ntâlnesc într-un teatru, referitoare la spectacolul „Soare, amor şi întuneric” după Mihail Sebastian, regia Alexandru Mâzgăreanu, cu actorii: Macrina Bârlădeanu, Emanuel Becheru, Paul-Ovidiu Cosovanu, Florin Hriţcu, Mircea Postelnicu.
„Acest spectacol de mare substanţă reprezintă un vârf al dramaturgiei româneşti contemporane. A avut premiera în decembrie, eu l-am văzut la jumătatea lui februarie şi vă îndemn să mergeţi la Piatra-Neamţ şi să-l vedeţi în eleganta sală a Teatrului Tineretului, merită cu prisosinţă, e o realizare artistică ieşită din comun. Am asistat acolo la montarea fără cusur şi remarcabil de creativă a unui text cu valenţe cinematografice, înglobând naraţiunea dramatică tradiţională, elemente de colaj şi ambianţă din teatrul post-dramatic, precum şi din zona teatrului documentar. (…) Ce izbuteşte acest spectacol nu este să ne transmită că a revenit interbelicul sau că, într-un fel, sunt din nou printre noi Mihail Sebastian ori Zelea Codreanu, ci, dincolo de performanţa artistică, să ne pună la treabă gândirea critică.”
Călin Ciobotari, pe site-ul 7Iaşi, a publicat cronica Un spectacol bogat, „Nunta însângerată” de la Piatra-Neamţ, din care redăm următoarele fragmente:
„Lectura regizorală a lui Vlad Trifaş rămâne fidelă sensurilor primare ale textului şi, mai ales, unui simbolism poetic pe deplin asumat ce face din spectacolul nemţean unul exemplar pentru ce mai înseamnă astăzi metafora în teatru. Cred că, la răstimpuri, oricâtă tentaţie a „aplicatului”, a „comunitarului” şi a „educaţionalului” am resimţi, o astfel de imersiune în poezie pură, vizuală şi auditivă, e necesară pentru orice reevaluare a sensurilor teatralităţii.
Marile direcţii tematice din Nunta însângerată (iubirea, interdicţia, ereditatea, tradiţia, destinul), la fel ca simbolurile cu care operează poetul andaluz (calul, cuţitul, luna, sângele, moartea) rămân, aşadar, intacte. Servite cu sensibilitate de regie, sunt integrate într-o lume ce se deschide sub ochii noştri: e stranie, exotică, uneori delicat-datată, alteori plutindă în atemporalitate poetică. Ne tulbură, ne contrariază, ne confiscă. (…) Una din scenele greu de uitat este cea din final, scenă eminamente tragică, în care întreaga partitură a Antoniei e condusă spre un strigăt al purităţii, dar şi al nevoii de purificare. A te întoarce în lumea impură de fiecare zi cu acest sentiment de urgenţă neo-cathartică mi se pare unul din câştigurile majore ale spectatorului de la Nunta însângerată. Le fel, posibilitatea de a experimenta tragicul în condiţiile în care, oficial, am conchis deja că tragicul nu mai e posibil (Steiner), şansa de a simţi mila şi frica (alte semne oficializate ale tragediei), apoi gustul perfid-excitant al meta-raţionalului transportat de tradiţie – toate acestea sunt alte privilegii de receptare cu care ieşim din sala de spectacole. E un final ce stă şi sub semnul Mamei, rol excelent acoperit de Cătălina Eşanu, notabilă prin revenirea actoricească în forţă pe care o probează. Actriţa ne prilejuieşte simultan întâlnirea cu acea Mamă din povestea lui Lorca, dar şi cu ideea de Mamă generică, universală, ce traversează spaţiile şi timpurile, unindu-le în sinteză afectivă şi făcând ca o tandră Andaluzie să renască, la aproape o sută de ani, în chiar inima teatrală a unui oraş montan din estul Europei.”
Cu toţii am suferit de lipsa prelungită a soarelui strălucind pe cer, zilele morocănoase de iarnă prinzându-se unele de altele într-un dans care ne-a făcut în ciudă. Dacă duceţi dorul soarelui, să ştiţi că noi avem un soare în fiecare spectacol!
Raluca NACLAD, consultant artistic