Harta lui Elian este primul spectacol din România dedicat conştientizării dislexiei şi a dificultăţilor de învăţare (discalculie, disgrafie, disortografie) în rândul copiilor, fiind jucat cu un real succes în data de 17 mai 2026, în cadrul Festivalului de Teatru de la Piatra-Neamţ (ediţia a XXXVII-a). Producţia aparţine Teatrului pentru Copii şi Tineret „Gong” din Sibiu. Aceasta s-a jucat în ultima zi a festivalului şi a avut un puternic impact asupra celor prezenţi (elevi, părinţi şi cadre didactice), care şi-au dorit să afle cât mai multe informaţii despre viaţa lui Elian.
Considerăm că cea mai potrivită persoană care să ne împărtăşească toate acestea este chiar autoarea textului Harta lui Elian, dna Angela Ioan, care a acordat următorul interviu pentru cititorii revistei Apostolul.
„…Sunt actriţă, preşedinta Asociaţiei Bucureşti pentru Copii Dislexici şi, înainte de orice, sunt o mamă care a experimentat direct tot ce poate aduce, bun sau greu, întâlnirea cu dislexia.”
Teatrul ca oglindă a realităţii şcolare
– Cine este Elian?
– Elian este un roboţel-păpuşă creat de un tânăr care îşi transferă în el toate trăirile şi experienţele personale. Descoperim treptat că Elian este chiar creatorul său: un tânăr cu dislexie, disgrafie şi discalculie – toate acele „dis-uri” care i-au făcut viaţa şcolară dificilă, fără să-l împiedice însă să devină constructor de roboţi. Numele lui, Elian, sugerează creativitate şi unicitate. A fost alăturat unui nume foarte obişnuit – Popescu – pentru a sugera că un astfel de copil poate exista oriunde.
– Din perspectiva unei mame care a ghidat un copil cu dislexie prin sistemul de învăţământ, cât de important a fost să aduceţi această realitate pe scena de teatru?
– Încerc de ani de zile să explic şcolii, autorităţilor şi părinţilor ce înseamnă cu adevărat să fii dislexic. Teoria, cercetarea şi formările sunt esenţiale, dar emoţia nu încape într-un studiu ştiinţific, într-un raport psihologic sau într-o lege. Teatrul poate transmite ceea ce cifrele şi definiţiile nu reuşesc: cum se simte un copil atunci când nu este înţeles.
– În text, Elian se vede ca un „roboţel” cu o altfel de hartă a minţii. Cum speraţi ca această metaforă să schimbe percepţia unui cadru didactic atunci când întâlneşte un elev care „nu vede” literele la fel ca ceilalţi?
– Harta este modul lui de a organiza informaţia şi lumea. Vorbim adesea despre hărţi mentale ca despre instrumente auxiliare, uneori privite greşit ca forme de „copiat”. În realitate, ele sunt punţi. Dislexicul nu are un creier diferit, ci procesează adesea informaţia prin imagini, emoţii şi conexiuni. Harta lui Elian explică de ce anumite instrumente sunt necesare şi de ce evaluarea trebuie să ţină cont şi de traseul prin care ajunge cunoaşterea.
Procesul de scriere şi calibrarea mesajului pedagogic
– Cititorii revistei „Apostolul” sunt în mare parte dascăli. Cât de greu a fost, în procesul de scriere, să evitaţi un ton pur teoretic sau moralizator, transformând informaţiile clinice despre dislexie într-o poveste vie, emoţionantă?
– Nu a fost greu. Nu am intenţionat să ţin vreo lecţie cuiva. Textul s-a scris aproape singur, din experienţe reale şi din nevoia de a spune ceea ce uneori nu încape într-o şedinţă cu părinţii sau într-un consiliu profesoral. Avem nevoie de reguli şi informaţii corecte, dar şi de înţelegere. Iar înţelegerea apare atunci când ascultăm adevărul celuilalt.
– Aţi lucrat la concept împreună cu Nicoleta Lefter. Cum s-au împletit viziunea dumneavoastră (profund personală) cu rigoarea regizorală a Nicoletei pentru a crea un text care să vorbească pe limba copiilor de astăzi?
– Extraordinar. Am fost permanent pe aceeaşi lungime de undă. Ea a propus numele Elian şi ideea robotului, eu am spus că trebuie să fie un robot cu suflet. De fapt „sufletos”, într-un limbaj „pur dislexic”. Şi tot aşa, a fost ca o respiraţie împreună. Apoi ea a construit universul scenic şi, împreună cu minunaţii noştri colegi de la Teatrul „Gong” din Sibiu, a reuşit exact ceea ce speram: să transforme emoţia în experienţă împărtăşită.
– Spectacolul de la Teatrul „Gong” foloseşte animaţii şi elemente vizuale puternice. Cum aţi gândit dialogul din text astfel încât să lase spaţiu acestor elemente vizuale, ştiind că dislexicii gândesc adesea în imagini, nu în cuvinte?
– Lucrurile au curs oarecum de la sine, textul se lasă desenat, aşa cum gândurile lui Elian depăşesc limitele aparente ale cuvintelor şi călătoresc libere în forme şi culori. M-am bucurat însă că printre creatorii vizuali s-a aflat şi un dislexic talentat. Când oamenii potriviţi se întâlnesc, limbajele se completează firesc.
Şcoala, comunitatea şi receptorul adult (Părinţi şi Profesori)
– „Harta lui Elian” este şi un semnal de alarmă. Ce speraţi să înţeleagă un profesor care citeşte acest interviu sau vede piesa, în privinţa modului în care ar trebui evaluat sau încurajat un elev dislexic?
– Nu vreau să dau lecţii profesorilor, îi respect profund. Mi-aş dori doar să se oprească o clipă înainte de a trage concluzia că, dacă un copil strălucitor în pauze nu performează la ore, înseamnă că este nepăsător. Poate acel copil abia aşteaptă să înveţe şi are nevoie doar de un alt drum către cunoaştere. Cred că unul dintre cele mai valoroase „instrumente compensatorii” pentru un dislexic este profesorul care înţelege şi colaborează.
– În şcolile noastre, copiii cu tulburări de învăţare sunt uneori etichetaţi greşit ca fiind „leneşi” sau „neatenţi”. Cum demontează textul dumneavoastră aceste etichete prin parcursul personajului principal?
– Pentru că arată contradicţia aparentă: copilul care ştie enorm despre un subiect, dar nu poate răspunde în forma aşteptată. Elian iubeşte istoria, chiar dacă nu reţine întotdeauna datele în ordinea cerută. Problema nu este lipsa cunoaşterii, ci modul diferit de acces la ea. Se poate miza şi pe lunga listă de dislexici celebri care au adus valoare lumii acesteia, toţi purtând bastonul de mareşal într-o raniţă greşit etichetată. Iar de aici începe nevoia de încredere.
– Deşi piesa se adresează copiilor de peste 7 ani, textul conţine mesaje puternice pentru adulţi. Cum aţi calibrat scenele pentru a genera un dialog real între părinţi, profesori şi copii după ieşirea din sala de spectacol?
– Pentru că aşa este viaţa copilului: între familie şi şcoală. Dacă între aceste două lumi nu există dialog, copilul rămâne prins la mijloc. Spectacolul încearcă să creeze tocmai premisele pentru această conversaţie.
Concluzii: Arta ca instrument de incluziune
– Dacă ar fi ca „Harta lui Elian” să devină o lecţie deschisă în şcoli, care este principalul exerciţiu de empatie pe care textul îl propune clasei?
– Dislexia nu se vede, nu lasă urme pe chip, dar lasă urme în suflet. Tocmai de aceea e greu de înţeles. Nu cred în exerciţii artificiale care promit să reproducă perfect experienţa dislexiei. Cred însă în exerciţiul general al empatiei: disponibilitatea de a vedea că fiecare copil poate avea, la un moment dat, nevoie de o mână întinsă şi de o privire care nu judecă.
– Ce le transmiteţi, prin intermediul paginilor revistei „Apostolul”, profesorilor care caută metode alternative (cum este teatrul) pentru a ajunge la sufletul copiilor consideraţi „altfel”?
– Teatrul este magic pentru că schimbă convenţiile şi creează spaţii de libertate interioară. Nu este obligatoriu să transformăm copiii în actori. Dar este important să le oferim ocazia să iasă din tipare, să experimenteze şi să îşi descopere propriul mod de a fi în lume. De acolo începe adevărata incluziune.
A consemnat prof. Ramona-Mihaela ROŞU