M-am ştiut cu dramaturgul Constantin Munteanu de vreo juma de secol, înainte de a se dovedi un romancier de cursă lungă, de pe vremea când amândoi eram îndrăgostiţi de Teatrul Tineretului. I-am citit primul roman scris cu creionul pe un caiet studenţesc şi l-am „sictirit Dumnezeieşte” (vorba lui Marin Sorescu), de credeam că nu mai pune mâna pe pix toată viaţa lui. Nu m-a ascultat decât parţial şi a perseverat: a dovedit că are talent şi crede în el, e tenace, rezistent şi a reuşit să-şi păstreze furia şi candoarea în zecile de cărţi pe care le-a scris, apărând cu demnitate şi patimă adevărul şi frumosul sufletelor noastre.
Opera lui vorbeşte despre obturarea libertăţii artistului şi a libertăţii în general, despre fragilitatea condiţiei umane sub totalitarism, despre imperativul de a nu ne pierde iubirea şi speranţa, chiar atunci când nu mai ţinem în mână decât o magnolie viscolită…
Reiau, pentru palidă informare, o prezentarea a scriitorului, făcută de Constantin Tomşa într-un CALENDAR al personalităţilor nemţene şi un text emblematic semnat de Constantin Munteanu în revista APOSTOLUL.
Lumină lină, împătimitele condeier!
Mircea ZAHARIA

