O analiză asupra sistemului educaţional din România (III)

(Urmare din numărul trecut)

Cine evaluează pe cine? Ce competenţe trebuie să aibă evaluatorul, pentru a nu crea frustrări personale şi a recomanda „metoda” (methodos în greacă veche meta „după” + hodos „cale”)? Cine sunt cei care arată calea? Evaluarea în cadrul cursurilor de formare este realizată, de regulă, de formatori, mentori sau inspectori, iar scopul ei ar trebui să fie sprijinirea dezvoltării profesionale, nu sancţionarea. Pentru a evita frustrările, evaluatorul trebuie să aibă experienţă reală, cunoştinţe pedagogice actualizate şi capacitatea de a oferi feedback clar şi constructiv. Sunt esenţiale obiectivitatea, respectarea unor criterii transparente, empatia şi bunele abilităţi de comunicare. Un evaluator competent nu se limitează la a constata probleme, ci formulează recomandări practice şi adaptate contextului.

Multe stereotipuri au contribuit la diminuarea atractivităţii profesiei didactice şi, implicit, la scăderea calităţii actului educaţional. Dramatismul situaţiei, pentru că da, situaţia este dramatică AZI, porneşte chiar din interiorul breslei noastre: lipsa motivaţiei pentru propria dezvoltare profesională produce consecinţe iremediabile şi cred că un element determinant al acestei stări a fost, şi încă mai este, slăbirea principiului meritocraţiei. Diploma devine mai degrabă un simbol formal decât o garanţie a competenţei, ceea ce generează demotivare şi neîncredere în eficienţa procesului educaţional. Mentalitatea pragmatică este orientată exclusiv spre beneficii imediate, ceea ce conduce la marginalizarea formării intelectuale profunde. Disciplinele umaniste, cercetarea teoretică şi reflecţia critică sunt adesea considerate inutile din perspectivă economică, deşi acestea contribuie esenţial la dezvoltarea unei societăţi democratice şi responsabile. Deşi sistemul educaţional a suferit reforme după 1990, schimbarea de mentalitate nu s-a produs în aceeaşi măsură mult aşteptată.

Consecinţele subaprecierii educaţiei sunt multiple şi interdependente, printre acestea se numără „exodul creierelor”, scăderea competitivităţii economice, polarizarea socială şi diminuarea coeziunii culturale. Educaţia nu mai funcţionează ca mecanism de reducere a inegalităţilor, ci, în anumite cazuri, contribuie la accentuarea acestora. O societate care nu investeşte în educaţie îşi limitează capacitatea de inovare şi adaptare. În lipsa unei culturi a cunoaşterii, dezvoltarea economică devine dependentă de factori externi, iar identitatea culturală devine fragilă, dezbaterea pe acest domeniu nu este atractivă, ba chiar enervează – fiind considerată repetitivă şi lipsită de creativitate (vezi discursurile contemporane). Subaprecierea educaţiei în România reprezintă un fenomen complex, generat de disfuncţionalităţi ale sistemului, moşteniri istorice, fără de sfârşit, cu efect de bumerang, care generează carenţe culturale vizibile. Revalorizarea educaţiei presupune atât reforme structurale, cât şi o reconstrucţie a mentalităţii colective, prin care cunoaşterea, competenţa şi responsabilitatea intelectuală să devină repere centrale ale societăţii româneşti.

În concluzie, se impune a (re)începe reforma reformatorilor, înlocuirea impostorilor şi a amatorilor, re(formarea) formatorilor şi educarea unei mentalităţi sănătoase, cu privire la educaţie şi educatori.

Elena CONSTANTIN-PREDA