Catedra sub asediu: Unde se termină drepturile părinţilor şi unde începe legea? (I)

● Interviu cu Margareta Sârbu, Preşedintele Centrului Sindical Ramural Teritorial DEŞ

Le cerem profesorilor să-i pregătească pe copii pentru viaţă, dar ei cum se descurcă cu a lor? După lecţii, urmează lucrările de corectat, rapoartele, mesajele părinţilor. Propriul copil mai aşteaptă. Iar când profesorul se aşază să facă socotelile casei, vede că salariul nu-i ajunge pentru toate cheltuielile. A doua zi trebuie să intre în clasă cu răbdare şi energie. Să le vorbească elevilor despre educaţie financiară, când el se întreabă ce factură poate amâna. Să le explice că munca şi studiile deschid oportunităţi, când lui, după ani de studii şi de muncă, îi este greu să-şi întreţină propria familie. Despre aceste contradicţii şi despre cum reuşeşte un angajat din educaţie să supravieţuiască în asemenea condiţii, am întrebat-o pe Margareta Sârbu, Preşedintele Centrului Sindical Ramural Teritorial DEŞ.

Realitatea din cancelarii: De la salarii mici la lipsa de respect

– Doamnă Sârbu, cu ce probleme ajung cel mai des profesorii la dumneavoastră?

– Problemele sunt diverse, de la cele ce ţin de remunerare, de repartizare a sarcinilor, de relaţii în colectiv, până la problemele care ţin de presiunea profesională. Dar, dincolo de toate, cea mai mare problemă pe care o semnalează cei mai mulţi este atitudinea societăţii. Poate că lumea s-a săturat să audă că pe vremuri în faţa unui profesor se ridica pălăria. Astăzi, am ajuns, însă, să cerem minimum de respect.

– Sunteţi şi dvs. pedagog, aţi lucrat mulţi ani ca profesor de istorie. Cum s-a schimbat faţa şcolii de atunci?

– Şcoala este mult mai expusă şi profesorului i se cer mult mai multe lucruri. El trebuie să predea, să observe dificultăţi emoţionale, să gestioneze conflicte, să comunice cu familiile şi să se adapteze permanent. Tehnologia a adus posibilităţi extraordinare, dar a adus şi impresia că profesorul poate fi contactat şi evaluat în orice moment. Nu idealizez trecutul. Este bine că elevul are voce şi că părintele cere explicaţii. Autoritatea profesională trebuie susţinută prin competenţă şi comportament corect. Dar mă îngrijorează faptul că am mărit aşteptările fără să construim sprijinul necesar. Îi spunem cadrului didactic ce mai trebuie să facă, fără să întrebăm dacă îi mai rămâne timp, dacă dispune de resurse şi dacă are sprijinul necesar. Nu putem moderniza educaţia doar adăugând obligaţii pe umerii aceluiaşi om.

Hărţuirea informală şi capcana „liniştii” din şcoli

– Astăzi, tot mai mulţi pedagogi se plâng că sunt supuşi hărţuirii din partea părinţilor. Cum s-a ajuns până aici?

– Nu aş pune toţi părinţii într-o singură categorie. Mulţi părinţi sunt parteneri reali ai şcolii. Dar există situaţii în care nemulţumirea se transformă în ameninţare, insultă sau presiune repetată. S-a ajuns aici şi pentru că asemenea comportamente sunt tolerate, iar pedagogului i se cere informal să cedeze „ca să fie linişte”. Când intimidarea dă rezultate şi nu are consecinţe, ea se repetă. În plus, angajatul din educaţie este uneori condamnat public înainte ca faptele să fie verificate. Orice sesizare trebuie cercetată, dar calitatea de părinte nu dă dreptul de a umili un cadru didactic, aşa cum nici angajatul din educaţie nu are dreptul să umilească un copil. Răbdarea pedagogică nu înseamnă acceptarea agresivităţii. Pedagogului îi cerem autocontrol, părintelui – responsabilitate pentru propriul comportament, iar instituţiei – să intervină şi să stabilească faptele.

– Cum deosebim o reclamaţie care trebuie cercetată de o încercare de intimidare a pedagogului?

– O reclamaţie semnalează o faptă şi cere verificarea ei. Intimidarea apare când se folosesc ameninţări, insulte sau presiuni pentru a impune un rezultat: „Faceţi cum vă cer sau vă compromit”. Un părinte are dreptul să solicite explicaţii şi să sesizeze o problemă, dar nu să ameninţe un angajat din educaţie. Dacă sesizarea este însoţită de intimidare, verificăm faptele reclamate şi intervenim, separat, asupra comportamentului agresiv. Nici numărul reclamaţiilor, nici tonul ridicat nu ţin loc de dovezi. Totodată, o sesizare repetată poate indica o problemă nerezolvată, nu neapărat hărţuire. Copilul trebuie protejat, părintele ascultat, iar angajatului trebuie să i se ofere posibilitatea să răspundă. Concluzia trebuie să rezulte din verificarea faptelor, nu din teama de scandal.

Rolul sindicatului în timpul anchetelor: Prezumţia de nevinovăţie

– Un pedagog primeşte repetat reclamaţii şi este chemat să dea explicaţii. Cine îl sprijină cât timp acestea sunt verificate?

– Angajatul din educaţie trebuie sprijinit pe toată durata verificării. Conducerea are responsabilitatea să asigure o examinare corectă, iar sindicatul îl ajută să înţeleagă ce i se reproşează, să îşi prezinte poziţia şi dovezile. La sindicatul municipal suntem o echipă mică, dar în situaţiile tensionate intervenim alături de preşedintele comitetului sindical din instituţie. Oferim asistenţă juridică şi mediere, în funcţie de caz. Omul trebuie să ştie ce fapte sunt verificate, ce i se solicită şi ce urmează. Nu cerem să fie scutit de verificare, ci ca aceasta să nu devină ea însăşi un mijloc de presiune. Până la clarificarea faptelor, angajatul nu trebuie tratat ca vinovat şi nici lăsat singur să facă faţă acuzaţiilor.

Tribunalul de pe reţelele sociale şi distrugerea reputaţiei

– Cum se poate apăra un pedagog acuzat de abuz, când este deja condamnat în spaţiul public, înainte ca instituţiile competente să clarifice cazul?

– O acuzaţie de abuz trebuie tratată cu maximă seriozitate: protejăm copilul, verificăm faptele şi ascultăm persoana acuzată. De aceea am condamnat public, de fiecare dată, practica de a prezenta acuzaţiile în presă drept fapte dovedite înainte de clarificarea cazului. Presa are dreptul să investigheze, dar şi responsabilitatea să verifice informaţiile şi să solicite poziţia celui vizat. Un titlu care aduce vizualizări poate compromite reputaţia construită în zeci de ani, iar o dezminţire ulterioară nu ajunge întotdeauna la cei care au citit acuzaţia. Angajatului îi recomandăm să păstreze dovezile, să solicite sprijinul conducerii şi al sindicatului şi să beneficieze de asistenţă juridică pentru formularea răspunsului şi a demersurilor necesare. Să nu intre în dispute la fiecare comentariu şi să nu expună informaţii despre copil pentru a se justifica. Aceasta este poziţia pe care o susţinem public: copilul trebuie protejat, iar angajatul trebuie să aibă posibilitatea unei apărări corecte. Adevărul nu se stabileşte pe reţelele sociale.

– Dacă acuzaţiile nu se confirmă, cine îl ajută să-şi repare reputaţia?

– Din păcate, dacă acuzaţiile nu se confirmă, pedagogul rămâne adesea singur cu reputaţia afectată. Sindicatul poate face demersuri, poate interveni public şi sesiza autorităţile, dar nu poate aplica sancţiuni, impune dezminţiri sau dispune repararea prejudiciului. Acestea ţin de competenţa autorităţilor şi a instanţelor. Când instituţiile nu îşi duc atribuţiile până la capăt, cazul se închide, dar omul rămâne cu urmările. Vorbim despre calomnie, sancţionată de articolul 70 din Codul contravenţional atunci când sunt răspândite cu bună ştiinţă informaţii mincinoase care defăimează o persoană. Vorbim despre protecţia datelor cu caracter personal şi despre apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale, protejate inclusiv prin Legea cu privire la libertatea de exprimare. O acuzaţie neconfirmată nu este automat calomnie, dar încălcările dovedite trebuie să aibă consecinţe. Nici reţelele sociale, nici presa nu sunt în afara legii, iar presa are şi responsabilităţi deontologice. De aceea, cerem aplicarea efectivă a legii, mecanisme accesibile de dezminţire şi reparare a prejudiciului şi, acolo unde protecţia este insuficientă, întărirea prevederilor şi a sancţiunilor. Totuşi, declaraţiile de solidaritate nu pot înlocui protecţia juridică. Va urma.

(N. R. – Preluare din Ziarul Făclia)

RED. CHIȘINĂU