În căutarea teatrului pierdut (2)

Continuăm în acest număr relatarea ostilităţilor de pe scena ultimei ediţii a festivalului nemţean. Precizăm pentru eventualii cititori cârcotaşi că neglijenţele mele de limbaj nu trebuie luate ad litteram. Iar ostilităţi nu înseamnă neapărat cotonogeală. Scriu cum vorbesc, atâta doar că după punct încep cu literă mare. Cine are urechi, să le ciulească (Matei, 13, 9 bis).

Aşadar. Prima jumătate a festivalului a fost mobilată cu durere (cred) în aşteptările spectatorilor, dar sâmbătă a fost cea mai bună zi a actualei ediţii (susţin). Lucrurile s-au mai dezgheţat şi au început să apară şi spectacole mai interesante. Premiile juriului o confirmă. Vom încerca să argumentăm în continuare.

 

* Sâmbătă, 17 octombrie 2015

 

EŞTI UN ANIMAL, VISKOVITZ!

 

Cartea lui Alessandro Boffa „Eşti un animal, Viskovitz!”, un mare succes în Italia, a fost tradusă mult, inclusiv în româneşte, în urmă cu vreo zece ani. Propunerea teatrului „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea pleacă de la o dramatizare semnată chiar de regizorul Tudor Lucanu. E o întâmplare fericită, pentru că s-a translat cu limba teatrului şi ochii regizorului, care vedeau următorul act scenic. Acum, textul lui Boffa încadrează între intervenţiile unui narator – la începutul şi la sfârşitul reprezentaţiei – povestea lui Viskovitz, o vietate care aparţine unor clase şi categorii zoologice felurite: e ba un microorganism, ba un gândac, ba cintezoi, ba melc, ba papagal, ba porc, ba un burete alcoolic, ba un rechin, ba… Un personaj în căutarea iubirii perfecte, cu aventuri galante sau existenţiale, în fiecare variantă/secvenţă imaginată cu umor atroce şi fantezie debordantă. Un spectacol coerent cu actori profesionişti, de valori sensibil egale, total implicaţi şi cu un puternic sentiment de echipă. Un decor simplu şi plurivalent funcţional, costume frumoase care răspund plastic trimiterilor spre multitudinea de personaje care bântuie prin scenă. Dans, muzici, umor, amuzament de calitate şi recitaluri actoriceşti pentru toţi interpreţii. Poate uşor prea lungi prologul şi câteva monologuri… Dar mai binele poate deveni uşor duşmanul binelui… Hachiţe…

 

FĂ-MI LOC!

 

Unul dintre cele mai aplaudate spectacole din festival a fost adus la Piatra-Neamţ de Asociaţia „Inspira” Bucureşti. „Fă-mi loc” de Anthony Michineau, o piesă bulevardieră foarte bine scrisă, prilejuieşte, sub bagheta regizorală a lui Radu Beligan, două recitaluri actoriceşti de excepţie: Marius Manole şi Medeea Marinescu. Subiectul textului e simplu: EA, Camilla, singură, încântătoare, dezinvoltă, neinhibată, se găseşte întâmplător, într-un vagon de tren care pleacă de la Paris, cu EL, Manuel, bărbat sătul de căsnicie şi terorizat de o nevastă care a pierdut trenul, sau de care a fugit. Şi cum suntem în preajma Crăciunului, se desfac şi se schimbă cadouri, poveşti de viaţă, pijamale. Totul cu un haz nebun, cu partituri lucrate cu meticulozitate, bine mişcat (performanţă absolută, având în vedere spaţiul de joc: o cuşetă cu două paturi suprapuse), bine tensionat, ocolind mereu patetismul, plictisul şi repetiţiile. Ceea ce nu-i de ici-colo.

 

FĂ TU PRIMUL PAS

 

Prezentat de „Teatrul de Artă” din Bucureşti spectacolul „Fă tu primul pas” are la bază un text bulevardier semnat de Jean-Claude Carrière (regia Andrei Munteanu), bine jucat şi nuanţat, – chiar foarte bine de către Marius Călugăriţa şi fandosit monocord de Raluca Aprodu.

Spectacolul, bine tensionat regizoral, e comestibil şi se poate urmări cu plăcere – dacă eşti blând şi nu eşti sastisit de poveştile: văzut, plăcut, pipăit, certat, împăcat, dragoste nebună etc. Dar măcar e o propunere cinstită, necontorsionată inutil, care lasă să se simtă bine, actorii şi publicul, deopotrivă.

 

* Duminică, 18 octombrie 2015

 

VIZĂ DE CLOWN

 

Piesa „Viză de Clown (Aliens with Extraordinary Skills)” prezentată de Teatrul Odeon, Bucureşti a fost produsă în 2008 la Teatrul „Julia Miles” din New York, şi a fost bine primită de presa de peste Ocean. Tocmai îmi frecam mâinile de bucurie că pot vedea, în sfârşit, şi un spectacol semnat de un dramaturg de-al nostru, din popor, Saviana Stănescu e româncă, nu?, când începutul reprezentaţiei m-a răpit de pe plaiul mioritic şi m-a trimis taman la New York. Şi acolo am rămas, pentru că spectacolul n-a avut pauză. Textul, se spune în prezentarea teatrului, pleacă de la un fapt real – un român şi un ucrainean ar fi adus în SUA peste 800 de imi­granţi ilegali, pe vize false de artişti de circ. Bravo lor, mi-am zis, numai că piesa nu e despre geniul poporului român, ci despre destrămarea celebrului vis american. Atât pentru imigranţi, care trăiesc într-o lume marginală, la limita supravieţuirii, cât şi pentru bieţii americani care trăiesc de azi pe mâine într-o ţară dură, rece, insensibilă la poveşti lacrimogene, indiferentă la durere. Vai de capul lor. Din spectacol se reţine uşor interpreta imigrantei Nadia (Nicoleta Lefter), o brunetă temperamentală care trece cu uşurinţă de la ingenuitate la pasiune şi de la comedie la suferinţă. Şi retur.

 

13 TABLOURI CU OAMENI

 

Spectacolul lui Dabija, o adaptare extrem de liberă după A. P. Cehov, prezentată de Teatrul „Elvira Godeanu” din Târgu Jiu a fost o hărmălaie incoerentă cauzată de un text mixat/ cârpit din prea multe povestiri şi un teribilism(?) al regizorului care crede că orice atinge se transformă în teatru. De cele mai multe ori, lucrul ăsta se întâmplă; de data asta, cred că nu. Sau, mă rog, avem un teatru care bate mai mult spre „Baba Hârca” decât spre Cehov.

Necazul cu Cehov, cu dramaturgul Cehov, e că nu te poţi apropia de el fără să ai o distribuţie cât de cât acătării. Poţi să n-ai cine ştie ce idei regizorale (dar Dabija a avut întotdeauna!), însă, dacă ai o trupă bună, o scoţi la vopsea. Să zicem că n-ai distribuţie pentru cele patru capodopere, nici pentru piesele lui scurte, şi atunci mergi la dramatizările lui Gabriel Arout. Dacă n-ai distribuţie nici pentru asta şi comanda e CEHOV, şi e musai, atunci îi tragi o adaptare liberă şi împuşti „13 tablouri cu oameni”. Şi iese un spectacol de echipă, în care, într-un cadru şi o atmosferă grotescă (cu miros de Hieronymus Bosch şi Pieter Bruegel cel Bătrân), toţi joacă de toate şi nimic. Baiul e că aici nu mai e vorba de o creaţie colectivă după Creangă, ci de un Cehov, nu tot atât de bine cunoscut publicului românesc. ş. a. Dincolo de decorul apocaliptic şi de costumele aşijderea, rămâne de admirat nesfârşita sursă de umor a regizorului – de la plantarea unor ciori în decor, la funcţionarea maşinilor casate din scenă (atunci când necesitatea o impune!) şi chiar la titlul spectacolului ş. a.

 

* Luni, 19 octombrie 2015

 

THE HISTORY BOYS. POVEŞTI CU PARFUM DE LICEU

 

Cred că „The history boys. Poveşti cu parfum de liceu”, pe un text de Alan Bennett, prezentat de Teatrul „Excelsior” din Bucureşti este spectacolul care merita cel mai mult să se afle pe scena Festivalului. În primul rând datorită temei: e mereu important să discutăm despre valorile cu care noile generaţii pleacă la drum din şcoală, despre sensul pe care îl imprimă educaţia. Întrebările textului/spectacolului nu merg doar spre tinerii care trebuie să opteze între visele adolescenţei şi instrumentele de abordare a realităţii cu care urmează să dea piept. Ele se adresează, în egală măsură, maturilor invitaţi să-şi retrăiască adolescenţa şi să dea seamă pentru ea.

În al doilea rând, asistăm la un spectacol de echipă în care protagoniştii, opt liceeni gata să ia în piept propria viaţă, cu tot entuziasmul, inconştienţa şi ino­cenţa lor, sunt – împotriva aglomerări scenice – nu doar o masă amorfă, ci şi caractere bine diferenţiate, cu carismă proprie. Este acesta meritul regizorului Vlad Cristache, care face posibilă individualizarea lor, alături de cea a personalităţii copleşitoare a actorului Mihai Dinvale, interpretul lui Hector, pitorescul şi nonconformistul lor profesor. Spectacolul se derulează lin, calm şi incitant, împotriva zgomotului de la suprafaţă, bine orchestrat, anunţând şi dezvoltând ulterior, teme, nelinişti, dezastre. Acţiunea piesei, fără să cadă în vulgaritate te cucereşte şi te ţine în priză până la final când, deodată, scuturi din cap şi te întrebi: Stai puţin. Despre ce vorbim noi aici?Vorbim despre un singur lucru: viaţa trebuie trăită cât mai frumos! Este un mesaj pe care tânăra generaţie n-ar trebui să-l ignore. Şi nici următoarele.

 

9 DIN 10

 

Produs de Asociaţia „Reciproca şi Reactor de creaţie şi experiment” Cluj-Napoca, „9 din 10” (n-am văzut titlu mai prost în viaţa mea!) este un spectacol despre standardele impuse de societate, despre tipare comportamentale, despre cum trebuie să fii şi ce trebuie să faci ca să fii unic, la fel ca toată lumea.

Plecându-se de la observaţia că ne comparăm mereu cu cei de lângă noi, că suntem într-o competiţie continuă cu ceilalţi, şi că în această goană spre individualitate ne depersonalizăm şi ne supunem voluntar unor tipare, spectacolul pare să fie o pledoarie pentru autenticitate şi bun simţ. Atâta doar că aici nu e vorba de teatru, ci de o producţie a unor tineri binevoitori care, deşi sub diapazonul unui regizor (Leta Popescu), mâna unui dramaturg? (Ana Cucu Popescu) şi uşor alfabetizaţi, nu fac altceva decât să producă lozinci şi zgomot. Iar replicile sunt cam aşa: „Sânii mici sunt sexy! Am dinţii albi. N-am fundu’ mare… mare.” M-am uitat, le-am dat dreptate şi am plecat. N-avea.

 

* Marţi, 20 octombrie 2015

 

HOTEL PM

 

Spectacolul Andreei Gavriliu prezentat de Teatrul German de Stat Timişoara are atât de puţină tangenţă cu teatrul, încât nici nu se poate povesti. Dar s-o luăm binişor:

În preludiul reprezentaţiei, spectatorul poate vedea cum, într-o cameră de hotel, după o perdea transparentă, o doamnă/domnişoară interpretă face un duş interminabil, mişcându-se provocator şi aţâţându-ne binişor simţurile. Zic binişor, pentru că elanul nostru erotic e bine temperat de o mamaie care dă cu aspiratorul, călcându-ne pe nervi, tot interminabil. Apoi se aprinde lumina; ea iese din baie şi dansează făcându-se că scapă prosopul cu care-şi acoperă una-alta, da’ nu-l scapă, muzica e dată tare, apoi mai tare, tot mai tare. Pe fereastră întră un tip mişto îmbrăcat în Superman. Dansează. Se fugăresc. Dansează. Se pupă şi se stinge lumina. A doua zi(?) dansează din nou şi pleacă unde văd cu ochii. Vine iar mamaia cu aspiratorul. Dansează şi aspiră, aspiră şi transpiră. Dă muzica mai tare. Apare o damicelă de companie, dansează cu însoţitorul, mimează orgasmul, dansează, pleacă. Şi din nou, aspiratorul..

E o hărmălaie continuă, cu proiecţii video, jocuri de lumini, mult dans bine dansat, multă muzică bine urlată. Dar unde-i teatru, te poţi întreba tu care ai citit pe afiş „Spectacolul de teatru-dans”? Nu ştiu, domnilor, întrebaţi-o pe Andrea Reisz, că ea semnează dramaturgia spectacolului.

 

COCKOŞI Teatrul ACT, Bucureşti

 

„Cockosi”, de Mike Bartlett, a avut premiera absolută la Royal Court în 2010, an în care a şi primit premiul „Laurence Olivier” pentru dramaturgie. A fost jucată apoi pe Broadway, cam peste tot în Europa şi, la Piatra-Neamţ, de Teatrul ACT din Bucureşti. Într-o singură frază piesa poate fi descrisă ca o tragedie a unei despărţiri care n-a mai avut loc. Un cuplu de homosexuali e pe cale să se destrame; unul dintre ei s-a îndrăgostit de o femeie şi trebuie să aleagă: ori, ori…Pe de o parte se află certitudinile, trecutul cu şapte ani alături de un bărbat de care a devenit dependent într-o relaţie sigură, puternică şi profundă; pe de altă parte este incertul, misterul, viitorul normal, cu copii, nepoţi şi brad de Crăciun… De fapt nu există nici o libertate de opţiune, ci doar jocuri pentru putere în care cel mai slab pierde: John rămâne acasă, asumându-i cealaltă normalitate: gay, şi atât.

Printre alte puncte forte ale spectacolului – regia semnată de Horia Suru şi profesionalismul interpreţilor –, presa bucureşteană remarcă şi lipsa lui de vulgaritate. Aşa e. Când actorii se joacă de-a ursuleţii şi iepuraşii prin curte sunt chiar drăgălaşi; când unul dintre băieţi îngenunchează în faţa partenerului, punând evident la cale o mică şi delicată felaţie, se mişcă atât de natural încât vulgaritatea dispare ca prin ceaţă; iar când flăcăii se sărută „en pasant” pe gură, o fac fără pasiune, aşa că nu mi-au stârnit nici o poftă…Cum spunea cineva, frumuseţea e în ochiul care priveşte. Tot aşa o fi şi cu vulgaritatea?

 

* Miercuri, 21 octombrie 2015

 

FAZANUL

 

„Fazanul”, montat de Alexandru Mâzgăreanu pe scena teatrului Nottara din Bucureşti, pleacă de la piesa lui Georges Feydeau, unul dintre cei mai importanţi dramaturgi francezi. E un text clasic, pe o temă de largă circulaţie – cea a păcălitorului păcălit – o temă binecunoscută, dar inepuizabilă şi generatoare de spectacole încântătoare, atunci când mecanismele comicului sunt bine articulate. Acţiunea nu trebuie povestită – asistăm la un spectacol în care toată lumea vrea să se culce cu toată lumea, din spirit de cuceritor/cuceritoare, aventură, răzbunare, performanţă sau plictiseală. Numai că nu prea apucă. Neveste şi amante/soţi şi amanţi schimbă rolurile lejer, sub imperiul imprevizibilului care răstoarnă mereu lucrurile, nici o situaţie nerezolvându-se aşa cum fusese programată. Punct. Decorul e elegant, costumele sunt frumoase, actorii se simt bine în pielea personajelor, regizorul lucrează cu precizie profesionistă. Asistăm la o spumoasă comedie bulevardieră (termen hulit de masteranzii care dorm cu „Estetica” lui Georg Lukacs sub pernă), agreată de publicul care îşi doreşte două ore de relaxare. Mai ales când regizorul se distanţează discret – prin comentariu sonor sau de ecleraj – de clişee, fals romantism sau predică morală.

 

ANTISOCIAL

 

Spectacolul „Antisocial”, semnat de regizorul Bogdan Georgescu, are la bază un text realizat prin tehnici de Artă Activă împreună cu interpreţii spectacolului, în cadrul unui workshop iniţiat de Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu şi Departamentul de Artă Teatrală al Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu.

Spectacol pleacă de la ruperea dialogului dintre generaţii, şi, într-un mileniu care stă sub semnul vitezei şi al tehnicismului, chiar şi de la lipsa de comunicare reală în cadrul aceleiaşi generaţii. Avem pe scenă un text grav despre starea deplorabilă a învăţământului nostru, despre haosul şi arbitrariul care domnesc în absenţa unei legi normale şi morale a şcolii româneşti. Şi o invitaţie la dialog constructiv adresată publicului, societăţii civile. Întrebarea „cât de departe suntem de peşterile din care am ieşit?” devine o obsesie nu numai a spectacolului, ci şi a publicului care părăseşte sala cu acest subiect de meditaţie la purtător. Din păcate, spectacolul e prost şi stereotip mişcat, fără magie şi fără emoţie, jucat de o echipă aflată la început de drum.

 

* Joi, 22 octombrie 2015

 

PISICA VERDE

 

La acest spectacol produs de Teatrul pentru Copii şi Tineret „Luceafărul” din Iaşi (text- Elise Wilk, regia – Bobi Pricop), o reprezentaţie care adună pe scenă public şi spectatori de-a valma, nu m-am dus. Am fost avertizat să am buletinul la mine, pentru a primi o pereche de căşti ca să ascult muzica spectacolului şi să mă pot implica, dansând, în acţiune. Era un spectacol dedicat adolescenţilor (după cum mi-a spus regizorul) dar, ca să nu mă trezesc ca surda la horă, am evitat ridicolul.

 

CONCERT NICU ALIFANTIS

 

După decernarea premiilor, concertul de închidere a festivalului a fost cel al unui profesionist deplin, de la mobilarea şi eclerajul scenei, la calitatea procesării sunetului şi a manevrării pălăriei cu care baladistul mulţumeşte aplauzelor publicului.

Histrion deghizat în haine de menestrel, Nicu Alifantis intră în empatie cu urmele de poezie din sufletul fiecăruia dintre noi. El îşi scrie propriile versuri navigând blând între Sorescu şi Minulescu, în cuvinte simple, pe cele mai dulci-amare corzi ale sensibilităţii sale. Apelează însă şi la poezia de cea mai bună calitate, scriind muzică pe versuri de Nichita Stănescu, Arghezi, Ion Barbu, Blandiana, Nina Cassian sau Miron Radu Paraschivescu… Dar eu am plecat acasă – cum plec de pe vremea când Alifantis scria la Piatra-Neamţ muzica pentru „Nevestele vesele din Windsor”- ca de obicei, cu versurile lui Geo Bogza: De-aş avea patru dromadere/Mi-aş cumpăra un palmier/Şi stând sub el într-un hamac/L-aş tot citi pe Apollinaire/Ci j’avais quatre dromaadaires…

Desigur, 26 de spectacole dintr-un festival nu pot da o imagine concludentă a stării teatrului românesc, în această clipă. Dar pot da, cu o marjă acceptabilă de eroare, măcar câteva tuşe ale acestei imagini.

Referitor la dramaturgia română lucrurile stau rău: se scrie puţin şi prost (nu orice text dialogat înseamnă teatru!), se colează texte, scrisori, note, procese-verbale; se experimentează, colaborează, asociază şi semnează. Iar Teodor Mazilu, Marin Sorescu, I. D. Sârbu, Dumitru Solomon, Tudor Popescu & comp. zac prin sertare, alături de dramaturgii noştri clasici sau interbelici.

În privinţa racordului la dramaturgia străină, lucrurile stau bine; se traduce şi se joacă cam orice, aproape simultan cu scena europeană. Păcatul e că, a fi jucat sau premiat în afară, nu e un criteriu care să dea în mod automat valoare textului; am văzut-citit o mulţime de tâmpenii ovaţionate azi şi uitate mâine.

În ceea ce priveşte arta spectacolului, cred că la capitolul regie (mai ales regia tânără) lucrurile stau bine, oricum mai bine decât la capitolul actorie. Aici amatorismul şi inflaţia sunt în floare: o producţie de zece ori mai mare (faţă de dinainte de ’89) la capitolul absolvenţi actorie nu înseamnă nici pe departe de zece ori mai mulţi actori talentaţi (rezultate de excepţie obţine şcoala de la Cluj, se spune).

Cât despre spectacole, cred că dezvoltarea tehnicii de scenă, a proiecţiilor video, a eclerajului sofisticat şi a efectelor acustice – folosite intens şi fără discernământ – deplasează accentul de pe cuvânt pe imagine, nu întotdeauna spre luminarea şi sănătatea spectatorilor (am înghiţit tone de fum la mai toate spectacolele, cât să mă ţină conservat binişor până la următoarea ediţie a festivalului).

Şi nici publicul parcă nu mai e cel pe care-l ştiam de la festivalurile trecute; în general se ascultă bine şi civilizat, dar se mai şi râde şi aplaudă aiurea, iar lumea se ridica automat în picioare la terminarea spectacolului, indiferent ce i-a fost servit pe scenă. E un reflex dăunător – ne-am obişnuit vreo 50 de ani să stăm în picioare şi să aplaudăm, dar ar cam fi cazul să ne mai retuşăm gena de aplaudaci. În ceea ce mă priveşte, am încercat o dată să aplaud performanţa scenică a unei actriţe, şi lumea m-a privit cu milă. Am înţeles că sunt un spectator expirat, am plecat tiptil spre casă şi am mai fredonat o dată, fals bineînţeles, Ci j’avais quatre dromaadaires…

Teatrul Tineretului şi-a reluat Festivalul după o îndelungată absenţă motivată. Vorba românească zice că e mai bine mai târziu, decât niciodată. Nu cred. E bine, când e bine; când nu, nu prea. Iar ceea ce am văzut pe scenă arăta nu prea. Cum nu prea a fost prezenţa cronicarilor care, chiar socotiţi după reţeta Pristanda, nu depăşesc numărul degetelor de la o mână – două (?). Am înţeles că şi absenţa asta e motivată, certitudinea susţinerii festivalului venind târziu, după ce pixurile de notorietate se angajaseră pe alte cărări. Acu’ nu-i vorbă că ţara asta s-a umplut de festivaluri de teatru – mai mult de 50, cred – campate, de la cele tradiţionale (Piatra-Neamţ, Oradea, Galaţi, Braşov) în cele mai ciudate locuri: Fălticeni, Vaslui, Caracal, Turda. (N-ar trebui totuşi să fac mişto de Turda, pentru că teatrul de acolo – care n-a strănutat niciodată de vreo 65 de ani – a avut un spectacol în recentul FNT, în timp ce TT n-a mai călcat la acest festival naţional de ani buni; din 2012, cu Yerna, cred.) Faptul că unele titluri au participat la întruniri festivaliere second hand, nu înseamnă nimic. Dar nu trebuie să condamnăm neapărat acest lucru. Şi Teatrul Odeon a fost cu un spectacol de Radu Afrim la Caracal, dar nu pentru aceasta îl iubim noi. Pe Odeon.

Revenind la oile noastre, bănuiesc că şi criticii îşi fac programul selectiv: după prestigiul manifestării – probabil, dar sigur – după repertoriul ei. Punct.

De altfel, TT pare să treacă printr-o pasă nea­gră de imagine nu doar din punct de vedere al unui repertoriu şi unei producţii discutabile, ci şi tehnic: acustică deplorabilă, scaune incomode, mult plastic, puţin ştaif şi puţină personalitate. Pe dinăuntru şi pe dinafară. Singurul lucru cu miros de teatru, cu stil şi eleganţă este foaierul de la etaj. Semn că se poate.

Să nădăjduim însă nădejdi bune. Istoria ne-a demonstrat că toţi tinerii furioşi, creatorii care chiar au ceva de spus, se clasicizează mai repede decât cred ei înşişi, că TT poate renaşte din propria cenuşă (pardon de vorbă bătucită – iaca cacofonia!), cu spectacole eveniment produse nu neapărat după o anumită ritmicitate. Să-i lăsăm pe tineri să zburde, dar să nu-i lăsăm să confunde libertatea cu libertinajul, să creadă că lumea începe cu ei. Mai devreme sau mai târziu, trebuie să recunoaştem că există şi istorie.

Şi oricât de năbădăioşi am fi şi am reinventa zilnic roata, trebuie să recunoaştem că, dincolo de greci, de vreo patru sute de ani, teatrul a dat la pace cu publicul său, consfinţind împreună adevărul că lumea încape între patru puncte cardinale: „Romeo şi Julieta”, „Hamlet”, „Macbeth”, „Regele Lear”.

Le jeux sont faits, rien ne va plus!

Mircea ZAHARIA

 

 

Premiile Festivalului de Teatru Piatra – Neamţ, ediţia a XXVII-a, PLEDEZ PENTRU TINE(RI)

 

Juriul format din criticul de teatru Maria Zărnescu – Preşedinte, scenografa Alina Herescu şi regizorul Szabó K. István a acordat următoarele premii:

* Premiul pentru cel mai bun spectacol „Eşti un animal, Viskovitz!” (Teatrul „Anton Pann” Râmnicu Vâlcea)

* Premiul pentru cel mai bun actor Dan Rădulescu pentru rolul Ludovic din spectacolul Factorul uman (Teatrul de Comedie Bucureşti)

* Premiul pentru cea mai bună actriţă Nicoleta Lefter pentru rolul Nadia din spectacolul Viză de clown (Teatrul Odeon Bucureşti)

* Premiul pentru regie Tudor Lucanu pentru spectacolul Eşti un animal, Viskovitz! (Teatrul „Anton Pann” Râmnicu Vâlcea)

* Premiul pentru scenografie Andreea Săndulescu pentru spectacolul Hotel PM (Teatrul German de Stat Timişoara)

 

Invitat special: CARTEA

 

Sub genericul „Invitat special: CARTEA!” au fost lansate, în sala Rotondă a Festivalului, cărţile:

„Laika” de Adrian Alui Gheorghe (Premiul pentru Cartea de Proză pe 2014, al USR). Prezentare de Adrian Alui Gheorghe, Emil Nicolae, Adrian G. Romila. Lectură în interpretarea actorilor Nora Covali şi Mircea Postelnicu.

„Trecere” de Alexander Bibac (Editura Vremea, 2015). Prezentare de Cristian Greţcu şi Gheorghe Bunghez.

„Tânărul artist de teatru. Istorii româneşti recente” de Oltiţa Cântec (Editura Timpul, 2015). Prezentare de Raluca Naclad. Lumea n-a prea dat năvală din cauza programului încărcat al spectacolelor, dar toate cele trei cărţi prezentate merită mai mult decât un succes de stimă.