HAMLET – Te rog spune tirada răspicat şi curgător, aşa cum am rostit-o eu; dacă însă te-apuci să răcneşti, cum fac mulţi actori de-ai voştri, pun mai bine pe crainicul târgului să-mi strige stihurile. Nici să nu dai din mâini prea tare, aşa de pildă ca şi cum ai tăia aerul cu ferestrăul. Fii cât mai potolit. Chiar în mijlocul noianului, al furtunii – ca să zic aşa – în vârtejul pasiunii, trebuie să cauţi să păstrezi o măsură care s-o mai astâmpere puţin. Oh! Mă doare în suflet când aud vreun vlăjgan cu căpăţâna vârâtă într-o perucă, sfâşiind o pasiune în bucăţi, făcând-o zdrenţe, şi spărgând urechile spectatorilor de la parter, care, de cele mai multe ori, nu sunt în stare să preţuiască altceva decât pantomime de neînţeles şi gălăgia. Te rog, fereşte-te de astfel de lucruri. (…)
Să nu fii totuşi nici prea molatic. Dar lasă-te călăuzit de bunul simţ. Potriveşte fapta cu vorba şi vorba cu fapta; ia aminte numai să nu depăşeşti măsura; fiindcă tot ce întrece măsura se abate de la scopul teatrului, acest scop fiind încă de la începuturile sale şi până astăzi să se păstreze ca o oglindă a firii; să arate virtuţii adevăratele ei trăsături, păcatului icoana lui şi tuturor vremilor şi vârstelor tiparul lor. Dacă depăşeşti acest ţel, sau dacă nu-l poţi atinge, chiar de-ai face să râdă de prostănaci, nu poţi decât să nemulţumeşti un om cu mintea întreagă. Iar părerea unuia ca acesta trebuie, în preţuirea voastră, să atârne tot atât de greu cât mulţimea întreagă care umple teatrul. Sunt şi unii actori, i-am văzut jucând şi am auzit pe alţii ridicându-i în slava cerului, n-aş vrea să vorbesc cu patimă, care nu mai aveau nimic creştinesc în spusa lor, nici măcar înfăţişarea de creştin, de păgân, sau chiar de om n-o mai aveau. Se umflau în pene şi răgeau de am ajuns să cred că i-a făcut oameni vreun salahor de-al creaţiunii şi că i-a făcut greşit, aşa de cumplit maimuţăreau tot ce e omenesc. (…)
(„Hamlet”, actul III, scena 2, traducere de Ion Vinea)