Interviu cu profesorul Gheorghe Bunghez
– Cu ce amintiri aţi rămas de pe vremea când făceaţi apostolat la Stăniţa şi Săbăoani?
– Dacă ar fi să răspund concret la această întrebare, interviul ar trebui consacrat numai acesteia. Oricum, am foarte multe amintiri, în primul rând despre elevi, despre şcoli şi noile localuri construite, despre faptul că am fost printre „dascălii” şi directorii primei promoţii a Şcolii de 7 ani – Stăniţa şi ai primei promoţii a Şcolii medii – Săbăoani, despre absolvenţii (mulţi dintre ei deja pensionari), care au dus, efectiv, în lume, moştenirea spirituală şi cetăţenească, primită din familie şi de la şcoală, în satele lor de baştină. Dar mai este ceva foarte important: acolo, la Stăniţa şi la Săbăoani, am cunoscut, cu adevărat, specificul distinct al celor două comunităţi rurale moldoveneşti reprezentative: cel patriarhal şi ortodox al unor foste sate răzeşeşti, în care hărnicia şi mărimea suprafeţelor de teren agricol şi de pădure impuneau, până şi în acei ani, moralitatea, ca şi „sumeţia”, în cazul Stăniţei; iar în ce priveşte Săbăoaniul, specificul marcat de aceeaşi hărnicie, tradusă însă în sumedenia de îndeletniciri exercitate, în sat sau aiurea, pentru a asigura existenţa unor foarte numeroase familii, cu pământ foarte puţin şi care, într-o mare comunitate romano-catolică, avea alte temeiuri, mai riguroase, prin primordialitatea mai accentuată a misticii religioase. E drept, în acei ani (1958-1965), spiritul „întovărăşirii” şi al „colectivei” tindea să zdruncine vechile rosturi ale aşezărilor, politica vremii şi „culturalizarea” împingând vremelnic comunităţile în uitarea de sine. Dar cu toate aceste influenţe, adeseori nefaste, marea majoritate a sătenilor era formată din oameni adevăraţi, pe care i-am preţuit şi a căror amintire o păstrez cu mult drag.
– Consideraţi că perioada ceauşistă ar trebui cunoscută, în adevărata ei lumină, mai mult de către tinerii de azi? Din câte ştiu, sunteţi şi profesor de istorie. Ce părere aveţi despre manualele de azi?
– Consider că ar fi o greşeală dacă ne-am propune să prezentăm, tinerelor generaţii, perioada „ceauşistă” într-o anume „lumină”, specială. Naţional-comunismul lui Ceauşescu nu a fost altceva decât evoluţia dramatică a totalitarismului românesc, „altoit” cu reziduuri bolşevice. Aşa că, indiferent de particularităţi (specifice sau de etapă), tinerii de azi, dar şi noi toţi, trebuie să (re)cunoaştem că a existat în Istoria României o perioadă, de aproape o jumătate de secol, în care, după brutala suprimare din viaţă a majorităţii valorilor umane, politice, sociale, culturale, religioase, economice şi de orice altă natură (cu sau fără „ajutor” străin), a urmat fariseismul unei „deschideri” ce a indus în eroare şi pe alţii, dar în primul rând pe noi. Ne-am comportat fiecare, în absenţa totală a unor lideri sau curente protestatare active, recunoscute (aşa cum au beneficiat alte naţiuni prietene), cu foarte puţinele excepţii-sacrificiu (ce-i drept demne de recunoştinţa posterităţii), fie cu normalitatea apreciată individual, fie cu încadrarea necondiţionată sau chiar slugarnică în „catehismul” vremii, sau, fie cu integrarea într-o anume demnitate a supravieţuirii. Fiecare a ales, dar nu este cazul să redeschidem (cum le place cam prea multora de la noi), scandaloase procese de intenţii. Cercetarea istorică ştiinţifică şi nu cohortele de „analişti” şi „comentatori” de ocazie trebuie să-şi facă datoria, iar manualele trebuie să reflecte adevărul istoric. Adevărul nostru, cel de toate zilele, este că nu numai manualele sunt necorespunzătoare şi abundă în adevărate baliverne, ci însăşi Istoria Patriei, încă denaturată, nu îşi mai găseşte locul cuvenit şi rostul în şcoli. (Apropo de discuţia de mai sus cu privire la consistenţa specificului nostru naţional!) Dar nu numai despre Istorie este vorba. Educaţia conferită de şcoală, în această etapă de tranziţie, adăugată insuficientei educaţii în familie şi scandaloasei intruziuni media, (în primul rând tv.), deci toate laolaltă fac din profilul moral al multora dintre modelele propuse, antimodele pentru tineri. Şi ar mai fi de spus foarte, foarte multe. Dar să ne înţelegem: nu tinerii sunt de vină!
– Credeţi că actuala globalizare, la care suntem obligaţi să ne aliniem, e o ameninţare la specificul naţional? Nu va duce ea la aplatizarea culturală a naţiunilor, la o uniformizare periculoasă?
– O …! Risc să par şi eu, asemenea plicticoşilor „comentatori” şi „analişti”, pricepuţi la de toate şi care nu fac altceva decât să îndobitocească pe mulţi dintre cei care le dau atenţie, tot un fel de „priceput la toate”. Risc, dar răspund: nu! Nu consider că trebuie să socotim Globalizarea ca pe un nou „bau-bau”, un nou atentat la dragul nostru „specific naţional”, o unealtă a nu ştiu cui, pentru „aplatizarea culturii naţiunilor”, un mijloc perfid de umilitoare „uniformizare” umană! Nu! Apreciez, în schimb, că depinde de noi toţi, de liderii noştri politici, administrativi şi sociali, de organismele noastre ştiinţifice şi cultural-educative, de media, de instituţiile noastre de învăţământ şi cultură, de armată şi de toate celelalte organisme specializate ale statului, de cultele religioase şi toate formele organizatorice ale imaturei încă societăţi civile, să ştim să ne formulăm programe (de la nivel naţional şi până în cele mai mici comunităţi). Sunt necesare programe prin care să asigurăm preluarea de la incipienta globalizare, a valorilor civilizatorii la care nu am avut încă acces şi prin care să putem transmite, cu modestie dar şi cu multă demnitate, atât specificul nostru cu valori paradigmatice şi valenţele profund umane ale culturii naţionale, cât şi trăsăturile general individuale ale românilor, care nu sunt nici hoţi, nici leneşi, nici imorali. Suntem aşa cum suntem, dar capabili să dăm consistenţă specifică florilegiului european şi universal al naţiunilor lumii. Atât! Şi mai ales fără spaime şi cu multă încredere în viitor!
– Ce părere aveţi despre introducerea orelor de religie în şcoală?
– Predarea religiei nu trebuie să însemne doar simpla catehizare efectuată în spaţiul şcolii! Spun aceasta, cu atât mai mult cu cât eu am făcut religie în şcoală, inclusiv în liceu, până la neavenita „reformă”, din 1948. Atunci, preoţii (personalităţi respectabile şi respectate), veneau în şcoli, căci ei „predau” (de regulă), religia, după un orar flexibil, pe confesiuni religioase; nu existau manuale stupide, iar orele erau adevărate prilejuri de autentică educaţie moral-religioasă; eram colegi, de diferite confesiuni (ortodocşii majoritari, catolici, greco-catolici, reformaţi, israeliţi ş.a.), dar care, adesea, ceream permisiunea de a asista şi la activităţi ale altor culte. Nu existau nici prozelitism şi nici excese. Apetitul pentru extremism lipsea, atât din vocabular cât şi din comportamentul curent şi mărturisesc faptul că, adeseori în viaţă, mi-am amintit cu recunoştinţă de venerabilii sacerdoţi din timpul şcolarităţii.
– O întrebare de final: ce sfaturi aţi da unui tânăr care absolvă cel puţin şcoala medie? Să plece în afară sau să stea în ţara în care s-a născut?
– În general, îmi repugnă să dau sfaturi. Mai mult, nici nu accept să o fac pe „moralistul”. Acasă sau „afară”, e treaba fiecăruia! Dar un tânăr care nu găseşte, indiferent de studii, mijloace pentru a se putea întreţine în ţara lui, cu atât mai mult, este liber să se realizeze profesional şi social, oriunde. Nu e vina lui, ci a ţării!!! Nu e drept să ceri nimănui, indiferent de rasă, etnie, religie, pregătire profesională şi culturală, „să stea în ţara în care s-a născut”, dacă nu are minime condiţii de împlinire umană. Dar mai e ceva: nu este de-ajuns să constatăm astfel de realităţi. Dacă vrem totuşi, cu adevărat, ca tinerii şi toţi ceilalţi compatrioţi să se simtă bine acasă şi să dorească să meargă în alte ţări numai în interese turistice sau de cunoaştere şi perfecţionare profesională, economică şi social-culturală, trebuie, cu toţii, să ne hotărâm şi să ne implicăm social şi chiar politic. Sunt necesare adevărate campanii de cunoaştere şi de recunoaştere a păcatelor din fiecare comunitate şi trebuie stabilite, oricât ar fi de dureroase, măsurile care se impun, de jos şi până sus, dar şi de sus şi până jos. Altfel, vom avea mult de aşteptat. Iar în acest îndelung dar obligatoriu proces, Cultura, Educaţia şi Morala au, împreună cu legislaţia şi eforturile de autentică redresare economică, un neîndoios primat, de care ar trebui să ţină seama inclusiv vremelnicii noştri… „conducători”. Să nădăjduim că aşa va fi!
A consemnat Nicolae SAVA