În adevăr, un muşatin fără pereche, retras în lumina cheii sol şi solitar din pasiune – Mircea Ionescu. Învăluit brunhildic de-un cerc, dar nu „de foc”, ci din arderile sale sufleteşti, s-a simţit, întotdeauna, ca fiind singur, pe o planetă fără nume, alături de claviatura vivace a unui pian.
Un pian, pe suportul căruia rar era câte vreo partitură, iar dacă totuşi se oferea luminii vreo una, aceasta rămânea acolo neîntoarsă, doar ca simbol. Nici cum că, Mircea ar fi ştiut, pe de rost, întreaga lor grafie liniară, ci pentru că lui, acestea îi declanşau, de la prima măsură, o erupţie vulcanică de sonorităţi libere, deschise, create atunci şi de neoprit. Sonorităţi spontane şi irepetabile, emanate, dar şi evadate într-o aceeaşi clipă. Mircea Ionescu a compus toată viaţa sa, uneori pornind de la motivul prim şi princeps al vreunei lucrări consacrate, alteori, nu. O muzică a clipei, dăruită, pe loc, spaţiului şi nu unui portativ. Sonorităţi izvorâte din, nu din scriitura a două chei, ci din coregrafia imponderabilă a mâinilor sale.
Gata mereu de zbor şi de improvizaţie, de muzica vie a geniului „jazz”. De aici şi cultul său pentru Sergiu Comissiona, cu care a ţinut, aşa, de la distanţă, o legătură de-o viaţă şi cu care a purtat o impresionantă corespondenţă. Pentru Mircea, lumea muzicală a secolului trecut se reducea la o singură personalitate: Comissiona.
În decembrie 1991, l-am ascultat, noi cei câţiva apropiaţi, în Biblioteca Liceului „Roman Vodă”, abordând, desigur, ca pretext, pe cei trei intimi claviaturişti: Chopin, Rahmaninov şi Berg. Şi iarăşi, tot simbolic, în faţa sa, partituri ale celor de mai sus. Dar, la fiecare, Mircea Ionescu a interpretat câte un portativ sau două, după care, „la orizont” şi „senza fine”, cascadele de „jazz”. Un „libero” care, în realitate, îl înfăţişau, spovedanic, pe Mircea. De aici, apoi, jena, că şi-a destăinuit adâncimile sale sufleteşti. La urmă, nu a dorit, nici „bis-uri”, nici aplauze, ci doar un: „Haideţi, să plecăm,”…
O a doua ipostază a pianisticii sale, izvorâtă din modestia sa bazală, şi, deci, şi din neacceptarea de a fi solist într-un concert a făptuit acompanierea discretă, într-un spectacol mixt. Prefera să stea „ascuns” în spatele capacului ridicat al pianului, ca după o uşă aproape închisă. În urma executării programului, se retrăgea repede în dosul cortinei, fără a se mai alătura grupului de interpreţi, spre a primi omagii repetate. Şi aceasta era perioada, din secolul trecut, a unor revărsări mari de astfel de manifestări scenice, când a colaborat din plin şi la altitudine artistică cu Alexandru Hatmanu sau Rovinel Cohn, alţi corifei ai scenelor muşatine.
Departe de cotidianul neutralizant şi de dictatura dură a banului, muzicianul, apartenent întregului Parnas, al desăvârşirilor, a trăit din plin acest miraj al Artei. Un „Mircea Ionescu” care, spre a respira, zi de zi, numai Sublimul, a evadat în lumea unui Sol şi a unui Fa. Un sol concordant cu „Solitarul” Mircea, alături de un Fa, ce poartă gândul spre o lume, înfiorată de acel „Farmec”, ce îl emană Prea-Frumosul.
Gheorghe A. M. CIOBANU