Profesoara Natalia Rusu din Roman împlineşte în luna noiembrie, în a şaisprezecea zi, optzeci şi şase de ani. 2017, ca şi anul trecut, nu i-a fost prea bun. Necazurile s-au ţinut scai de ea. Mă refer la cele ale sănătăţii fizice: operaţie de artroză, fracturi la un picior, la care se adăugă slăbiciunile bătrâneţii.
Nu de mult am reîntâlnit-o la Biblioteca din Roman la lansarea cărţilor, trei la număr, ale domnului Mihai Andone, romaşcan prin adopţie şi homicenean (Satul Homiceni, comuna Bârgăoani) prin naştere. Mai este o mână de om, se sprijină în baston, dar vioaie şi comunicativă ca în totdeauna. În compania ei, timpul stă pe loc, vârsta nu mai contează. Senectutea pentru ea nu se reduce doar la a trăi, ci cuprinde şi deviza de a trăi frumos şi cu folos, pentru familie, cunoştinţe şi pentru societate. Alături de Mihai Ciobanu, Cecilia Bănică şi alţi romaşcani, se remarcă printr-o activitate literară aparte.
Natalia Rusu este o basarabeancă de la Tighina. A fost nevoită să-şi părăsească de două ori locurile natale, în 1940 şi 1944. După ce a pribegit prin toată ţara, s-a stabilit la Roman şi acolo trăieşte şi azi. Basarabia, cu Tighina ei, nu i-a părăsit niciodată sufletul. Dovadă sunt zecile de poezii destinate locurilor natale, trăirilor din timpul războiului şi după aceea. Spicuim din cărţile dumneaei câteva titluri cu versuri pline de un autentic patriotism: Basarabia, raza mea de soare, apărută în 2002 la Editura „Studion”, Bacău, Poiana cu flori târzii, 2004, Editura „Metanoia”, Roman. Alte cărţi care poartă semnătura doamnei Natalia Rusu sunt trei volume de poezii pentru copii, cu ilustraţii color adecvate, scrise cu multă sensibilitate, un volum de memorialistică în care ne sunt prezentate originea familiei sale, drama refugiaţilor din Basarabia, frumuseţea şi răspunderea ce o incubă calitatea de dascăl, unele avataruri ale acestei profesii în comunism. Mai semnalez un mic volum de poezii pline de sensibilitate intitulat Iubirea mea cea mare.
Ultima creaţie a doamnei Natalia Rusu poartă titlul Altfel de amintiri. Cuprinde câteva schiţe despre viaţa şcolară, ne sunt prezentate condiţiile în care se învăţa nu de mult în România, care mai de care mai interesantă, mai instructivă din punct de vedere pedagogic. În Omagiu sunt amintiri despre profesorul Dimitrie Lambrino, pe care l-a cunoscut în condiţiile grele ale refugiului, de la care a învăţat ce este un adevărat dascăl, deşi nu i-a fost profesor, ci doar, în împrejurări grele, prieten de familie. Un biograf al scriitorilor ieşeni mai puţin amintiţi ar avea ce afla de la doamna Natalia Rusu despre scriitorul Dimitrie Lambrino. În Bestia şi în Lecţia de pedagogie avem în faţă profesori de tipul lui Domnul Vucea. În Fosila, este prezentat pedagogul depăşit de vreme. Întâmplări interesante, pline de tact pedagogic, dar şi de umor, întâlnim în A fost odată la Gâdinţi, Preţul autorităţii, Crăticioara.
Toate povestirile dedicate şcolii o developează pe doamna Natalia Rusu ca pe un dascăl aparte, cunoscător profund al secretelor învăţământului. Piesa de rezistenţă a cărţii este însă Fata Morgana, o poveste de dragoste. Titlul ne sugerează ceva amar, dureros. Dragostea o vedem, alergăm după ea, dar niciodată n-o ajungem, este doar o aparenţă înşelătoare.
În Fata Morgana doi tineri, abia trecuţi de pragul adolescenţei, Marina, de nouăsprezece ani, şi Valentin, de douăzeci, îşi întâlnesc privirile pentru prima dată la o slujbă de înviere în biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril din Bălţăteşti, Neamţ. Este aici ceva din Francesco Petrarca şi Laura de Noves. Cupidon va trimite concomitent două săgeţi şi va isca o dragoste pentru toată viaţa. Povestea care urmează, o poveste despre o dragoste plină de pasiune, de declaraţii, de speranţe într-un viitor comun, rotund, cu un cer albastru nu a fost să fie. Amiaza cea mare nu a venit şi după un an prietenia lor se va întrerupe fără explicaţii. E drept, au intervenit discret şi familiile tinerilor, dar nu a fost război, ca în Shakespeare. Dar arma cuvintelor poate fi cel puţin tot atât de ascuţită, dacă nu mai mult, decât cea făcută din oţel. Apoi, ne aflăm în plin ev modern şi nu în cel medieval, şi nici Bălţăteştii nu sunt Verona. Marina şi Valentin nu puteau să urmeze drumul parcurs de Romeo şi Julieta. Iubirea lor, din felul cum ne-o descrie autoarea nu a fost însă cu nimic mai prejos. Dar deznodământul povestirii, o mică nuvelă, va fi altul destul de dureros. Interesându-se de viaţa lui Valentin, va afla că a murit într-un accident. Soţia lui îi va spune Marinei că poza ei se află într-un album şi că Valentin îi vorbea adesea despre ea. Marina încă mai este în viaţă, cu dragostea ei pentru Valentin, cu amintirile acelor zile de dragoste.
Iubirea nu omoară, ci îţi dă puteri să trăieşti, să trăieşti şi să suferi, e suferinţa fericirii.
Emil BUCUREŞTEANU