George GRIGORICĂ
Profesor
Începuturile acestei formaţii se datorează unor inimoşi dascăli din jud. Neamţ, care, adunându-se în sălile de clasă ale unor şcoli din P. Neamţ, o dată pe lună, repetau cântecele învăţate de fiecare la locul său de muncă, sub îndrumarea unor învăţători talentaţi. Cei mai în vârstă dintre membrii acestui cor susţineau că aceste întruniri ar fi avut loc încă de la sfârşitul sec. al XIX-lea, la îndemnul marelui ctitor al şcolii româneşti moderne, Spiru Haret. Dar, documentul care atestă prezenţa precisă a acestui cor în viaţa culturală a judeţului nostru este Circulara Revizoratului Şcolar Neamţ, nr. 985 (dosar nr. 521, fila 107 aflată la Arhivele Statului din Piatra-Neamţ, în care se menţiona printre altele: „La 18 aprilie 1902 se ţin Conferinţele Generale ale învăţătorilor la Piatra-Neamţ. Portul naţional este obligatoriu pentru toţi învăţătorii, inclusiv coriştii… Corul corpului didactic va cânta… Cei înscrişi în cor se vor întâlni de cu seară la repetiţie…” Acest document este urmat şi de altele asemănătoare din anii următori, din care rezultă prezenta permanenţă a corului cu diferite prilejuri. Interesant este şi faptul că aceste întruniri aveau şi alte scopuri în afara celor muzicale. Ele erau şi prilejuri de „a se consulta în diferite chestiuni de folos în şi afară de şcoală” sau: „a ne consfătui… spre a găsi căile (cele) mai uşoare de lucrat în orice direcţie, pentru îmbunătăţirea stării sătenilor şi învăţătorilor…” Aceste acte erau semnate de personalităţi importante ale învăţământului nemţean. Între aceştia, amintim pe revizorul Gh. Nicolau, întemeietorul corului Leon Mrejeriu, institutor şi prefect al judeţului Neamţ ş.a. Din momentul înfiinţării, acest cor a participat la multe manifestări culturale, între care: – Sărbătoarea Războienilor, în 1904; – Înfiinţarea primului Cerc cultural din ţară de la Dragomireşti, în 1910; – Înfiinţarea Ateneului popular şi a Casei Naţionale din P. Neamţ, în 1920; – Deshumarea osemintelor domnitorului Alexandru cel Bun, din 1932, la care a participat şi Nicolae Iorga; – Inaugurarea Teatrului din P. Neamţ, în 1932; – Comemorarea lui Ştefan cel Mare la Putna, în 1933; – Comemorarea morţii lui Mihai Eminescu, în 1939 şi multe, multe alte prezenţe notabile.(…)
Izbucnirea celor două războaie mondiale a încetinit sau suspendat activitatea corului, care a fost, apoi, revigorată odată cu întoarcerea de pe front a unor corişti, unii chiar răniţi grav, cum a fost cazul veteranului Teofan Macovei de care ne amintim cu pioşenie. În a doua jumătate a secolului al XX-lea, prezenţa corului în viaţa cultural-artistică a judeţului şi a ţării devine din ce în ce mai activă, iar valoarea formaţiei creşte necontenit, apropiindu-se sensibil de nivelul profesionist. Cum să uităm de prezenţa pe scena sălii de concerte a Radiodifuziunii din 1971 când, în ovaţii entuziaste am obţinut punctajul maxim (100 de puncte) acordat de un juriu exigent, cum să nu ne amintim de prezenţa corului la numeroase festivaluri şi reuniuni corale în care ne-am confruntat cu formaţii similare din Bacău, Sibiu, Bucureşti, Iaşi, Botoşani, Brăila, Satu-Mare, Bârlad, Suceava, Roman, ş.a.? La perfecţionarea artistică a corului nostru au contribuit şi o serie de muzicieni români de valoare care au venit să ne îndrume. Ne amintim cu respect de dirijori şi profesori universitari ca: D.D. Botez, Ioan D. Vicol. D.D. Stancu ş.a. Mai trebuie să ne amintim şi de cele trei importante aniversări ale corului, la care au fost invitate formaţii de prestigiu din Bacău, Iaşi, Botoşani, Brăila, Suceava şi Roman, care s-au transformat în adevărate reuniuni corale interjudeţene al căror ecou, graţie radioului şi televiziunii, s-a răspândit în toate colţurile ţării. Este vorba de aniversarea a 70 de ani de la înfiinţare, în 1972; de aniversarea a 90 de ani de la înfiinţare, în 1990 şi de centenarul sărbătorit în mai 2002, care a încununat strălucit istoria acestui cor. Am venit în faţa dvs. cu aceste informaţii pentru a rememora împreună activitatea plină de abnegaţie şi dăruire a înaintaşilor noştri, dar şi pe cea a contemporanilor noştri, care au dat spiritualităţii de pe aceste meleaguri strălucirea şi vigoarea de care a avut şi are nevoie. Toţi, deci, merită respectul şi preţuirea noastră. (Apostolul, nr. 95-96, iul.-aug., 2007)