Gheorghe ŢIGĂU
Profesor
În urmă cu aproape 40 de ani, reputatul director al liceului sătesc în care debutam ca profesor-filolog, octogenarul şi strălucitul profesor Alexandru Ţăranu, mi-a încredinţat, ca diriginte, una dintre clasele a IX-a. Era un semn de preţuire şi de încurajare, de vreme ce dădusem, cu destulă uşurinţă, uitării cele învăţate la Universitate despre calităţile pe care trebuie să le întrunească un foarte tânăr dascăl, aflat, pentru întâia oară, în ipostaza menţionată. După o noapte de nesomn, în prima lecţie de dirigenţie, m-am adresat, după câte îmi amintesc, elevilor astfel: „N-am împlinit încă 23 de ani şi de la conducerea liceului am primit misiunea onorantă şi preţioasă de a vă fi diriginte, pe întreaga durată a şederii voastre în această şcoală. Mă voi strădui să vă fiu alături şi mergem împreună pe calea pozitivă a binelui, frumosului, adevărului, hărniciei şi cinstei. Tot împreună vom face eforturi să stârpim răul din noi, stimulând faptele bune, demne, aducătoare de beneficii sufleteşti. Când va fi cazul, vom face apel prin consultarea voastră şi a regulamentelor, la măsuri preventive, nu represive. Nădăjduiesc că intenţiile mele vor fi înţelese cum se cuvine, că vom mobiliza tot ceea ce avem mai bun în noi, că ne vom face împreună datoria, spre binele nostru, al liceului în care vom trăi şi vom învăţa împreună, iar peste mulţi ani, şi în folosul comunităţii în care vieţuim.” M-am străduit să mă ţin de cuvânt, fără a accepta ipostaza de stăpân al clasei, nici de bunică înduioşată de orice „ispravă”. M-am considerat un prieten al şcolarilor, care şi-a asumat o uriaşă responsabilitate, un sfătuitor şi un lider moral acceptat. Bănuiesc că nu voi fi acuzat de exagerări dacă mărturisesc şi că, în anii care am fost diriginte, în liceu şi în gimnaziu, am făcut efort, după înzestrarea şi priceperea mea, să fac din clasele al căror diriginte am fost, un organism sănătos, care, spre bucuria mea, a funcţionat, în mare măsură, bine, de la sine şi pentru sine, fără a necesita intervenţii represive din partea dirigintelui, altor profesori, directorilor sau unor agenţi exteriori. Nu pot decât să le mulţumesc eminenţilor mei şcolari cărora le-am fost diriginte pentru buna lor purtare, pentru conduita intelectuală şi morală aproape fără cusur, pentru întreaga lor prestaţie. Tot ceea ce am făcut, am gândit şi am făcut împreună lecţii de dirigenţie, dialoguri cultural artistice, excursii şi drumeţii, partidele de fotbal, volei, tenis şi pescuit. Consecvenţa cu care am respectat înţelegerile noastre şi regulamentele şcolare au pătruns adânc în fiinţa lor, lăsându-le urme deosebite. De aceea, foarte muţi dintre ei trăiesc în omenie şi în respect pentru valorile morale, ceva mai departe decât răul şi zvâcnirile existenţei. Fără îndoială, viaţa unui diriginte nu este una deloc simplă. Dirigenţia se constituie ca o adevărată instituţie morală, cu luminile şi umbrele sale. Spun nişte pedagogi şi practicieni elevaţi că în cele mai multe cazuri, o clasă are înfăţişarea dirigintelui său. Dirigintelui îi trebuie har şi distincţie. Unul ca mine nu le-a avut. Am încercat să le compensez cu muncă şi grijă sporită pentru satisfacerea intereselor serioase, imediate şi viitoare, ale şcolarilor mei. Între şcolari şi diriginte, raporturile de opoziţie sunt excluse. Atâtea derapaje ale educaţiei izvorăsc nu numai din lipsa de personalitate a unor diriginţi, ci şi din inexistenţa unui sistem unitar de educaţie specific fiecărei şcoli. Educaţia este o operă complexă, care nu poate să accepte tendinţele centrifuge ale unor diriginţi, ale căror demersuri nu se înscriu în legile morale scrise şi nescrise ale vieţii. Gândirea, limbajul, vestimentaţia, seriozitatea, corectitudinea, bogăţia informaţională şi sufletească, obiectivitatea, gesturile – într-un cuvânt exemplul exemplu personal al dirigintelui – dau elevilor intuiţia vie a faptelor omeneşti superioare, trăite împreună cu ei influenţându-i cu mult mai mult decât abstracţiunile. (Apostolul, nr 66, dec, 2004)