Sofia BURCULEŢ
Profesor
Din punct de vedere etimologic, paid – copil şi agoghe- conducere, pedagogia desemnează acţiunea conducerii copilului, adică ştiinţa educaţiei.
Înainte de a ocupa un loc în societate, fie în viaţa politică de vârf, ştiinţifică, culturală, artistică, religioasă sau direct în producţie, orice om este elev, primeşte educaţie – în familie, şcoală şi mediul social. Minţile omeneşti se încadrează în trei categorii: I. care văd singuri şi „prevăd” totul; II. care văd când alţii le arată; III. minţi care singure nu văd şi nici nu înţeleg când li se arată. Şcoala luptă pentru formarea celor din prima categorie.
Învăţământul românesc a străbătut un drum ascendent cunoscut şi apreciat peste hotare, cu examene de admitere, capacitate, bacalaureat la şapte obiecte, susţinut în prezenţa publicului şi, de ce nu, cu uniformă, disciplină bazată pe exigenţă şi înţelegere.
Istoria pedagogiei româneşti cunoaşte reforme, legi, modalităţi de organizare, apărători înflăcăraţi ai culturii şi ştiinţei ca un învăţământ pentru mase, fără de care nu se pot rezolva sarcinile economice şi culturale ale societăţii. Amintim doar ideile pedagogice ale lui Gh. Lazăr, Asachi, N. Bălcescu, pedagog democrat, după care „adevărul luminează şi dă putere”, apoi G.G. Antonescu, V.A. Urechia, geograful S. Mehedinţi, fără să uităm legea lui Spiru Haret din 1898. Numeroşi cărturari, legaţi de popor, au luptat pentru dezvoltarea învăţământului. Revizorul şcolar Mihai Eminescu a criticat unele metode folosite în învăţare, memorarea mecanică, dar şi faptul că un învăţător era plătit cu 27 lei pe lună, iar cei de la conducere cu 1000 lei. Unde eşti, Luceafăr al poeziei româneşti, să vezi că istoria se repetă? De asemenea, învăţătorul Ion Creangă, revizorul şcolar I. L. Caragiale, prof. Al. Vlahuţă, prin ideile lor pedagogice, prin actele de acuzare la adresa regimului, au îndepărtat răul, cu timpul.
Tranziţia Pedagogiei merge cu paşi mărunţi, ba uneori dă înapoi. Cadrele didactice şi elevii au obosit de atâtea manuale alternative, de programe supraîncărcate, care contribuie la instalarea inhibiţiei de protecţie, la abandon şcolar, la scăderea apetitului, a capacităţii de înţelegere. Fiecare conducere se disculpă, considerând că vina aparţine conducerii precedente şi tot aşa. Fiecare epocă a promovat elemente noi, progresiste în practica şi gândirea pedagogică. Valorificarea tradiţiei şcolii naţionale şi universale, a experienţei pozitive a învăţământului românesc a creat cadrul legal pentru organizarea unei şcoli care să corespundă etapei actuale. Psihologii susţin că orice activitate necesită încercări şi erori, dar dacă erorile nu sunt lichidate, rămânem un popor asemenea unui Beethoven surd, unui Rafael orb, unui Napoleon lipsit de ostaşi, unui Balzac fără condei.
România a fost şi este prezentă în plan mondial cu elemente de excepţie, tineri olimpici, intelectuali şi muncitori care se afirmă prin pregătire şi capacitate teoretică şi practică şi care nu se mai întorc în ţară. De ce şi pentru ce?
În perioada de tranziţie a Pedagogiei, un rol important revine mass media, televiziunea însă prezintă adevărate lecţii demonstrative negative, încât nu-i de mirare că un tânăr prins asupra faptului de tâlhărie, întrebat de poliţist de unde cunoaşte această practică, a răspuns simplu „de la televizor”. E trist că în sondajul de opinie efectuat în rândul elevilor, cu privire la greva cadrelor didactice, ei au răspuns „da, suntem de acord fiindcă au salarii mici şi o duc greu” – învăţătorul şi profesorul îşi dobândesc prestigiul prin pregătirea de specialitate şi pedagogică, dar şi prin locul pe care îl ocupă în scara valorilor sociale.
Unele emisiuni fac ca televiziunea să devină cumplit meşteşug de îmbolnăvire psihică, prin filme de groază, crime, pistoale, cuţite, furturi, sinucideri, violuri, limbaj agresiv, copii maltrataţi, ucişi, dormind prin canale precum şobolanii. Muzica românească a dispărut, se practică cântece stridente, ţipătoare însoţite de mişcări dezorganizate, ca nişte frunze purtate de vânt, fără graţie, supleţe, gingăşie, ţinută elegantă, frumuseţe. Vai nouă!
Dea Dumnezeu ca tranziţia Pedagogiei să ne apropie de europeni, ca să ne putem numi Europeni şi cu faptele, nu numai cu numele. (Apostolul, nr. 36, mai, 2002)