● Pianistul Daniel Ciobanu în dialog muzical cu geniul lui Brâncuși (II)
(Continuare din numărul trecut)
– Spre care piese şi compozitori se îndreaptă intuiţia ta artistică atunci când cauţi un echivalent muzical pentru opera lui Brâncuşi?
– M-am îndreptat către compozitori care, asemenea lui Brâncuşi, nu s-au mulţumit să perfecţioneze un limbaj existent, ci au simţit nevoia să-l reinventeze. Artişti care au lăsat urme adânci în istoria muzicii, au influenţat generaţii întregi şi au schimbat direcţii estetice, creându-şi propriul univers. M-a interesat această capacitate de a transforma materia – fie ea sunet, piatră sau lemn – în ceva esenţial, recognoscibil şi totuşi imposibil de redus la o simplă formă.
Am căutat muzici în care tradiţia şi modernitatea nu se exclud, ci se provoacă reciproc; în care rădăcinile folclorice pot deveni limbaj universal, simplitatea poate ascunde o complexitate ameţitoare, iar repetiţia se poate transforma în ritual. De la Bartók şi Ravel la Şostakovici, Bloch sau Piazzolla, mă atrag acei creatori care au avut curajul să fie simultan arhitecţi şi exploratori, păstrând ceva arhaic în mijlocul unei modernităţi radicale.
– Brâncuşi a părăsit atelierul lui Rodin rostind celebra frază „La umbra marilor copaci nu creşte nimic”. Ca tânăr muzician care a câştigat mari concursuri internaţionale, în ce măsură te inspiră această dorinţă brutală de independenţă atunci când alegi să reinterpretezi tradiţia muzicii clasice?
– Cred că independenţa artistică este o necesitate, dar şi o responsabilitate. Este foarte uşor să te refugiezi în spatele unei tradiţii extraordinare, să reproduci ceea ce a funcţionat deja şi să fii recompensat pentru o interpretare impecabilă tehnic. Mult mai greu este să te întrebi de ce cânţi acea muzică astăzi şi ce ai tu de spus prin ea.
Concursurile internaţionale îţi pot deschide uşi extraordinare. Dar, la un moment dat, trebuie să încetezi să mai răspunzi întrebării despre cât de bine poţi cânta şi să începi să răspunzi unei întrebări mult mai incomode: ce vrei tu să transmiţi, de fapt, atunci când cânţi?
Nu mă interesează independenţa ca gest de revoltă gratuită. Nu cred că trebuie să demolezi totul pentru a demonstra că exişti. Tradiţia muzicii clasice este o moştenire incredibilă şi ar fi absurd să o tratăm cu superficialitate. Dar respectul pentru tradiţie nu trebuie confundat cu supunerea faţă de convenţie.
Îmi place să mă joc cu extremele, cu rupturile stilistice, cu întâlnirile neaşteptate dintre lumi. Într-un moment pot să mă aflu într-un univers sonor de o rigoare aproape arhitecturală, iar în următorul să caut o explozie de energie care să răstoarne complet aşteptările publicului.
Asta nu înseamnă că muzica clasică trebuie transformată într-un spectacol de artificii. Înseamnă că ea trebuie să rămână vie, imprevizibilă, capabilă să ne pună în dificultate.
– Dincolo de acest omagiu adus genialului sculptor, parcursul tău recent abundă în iniţiative de o mare densitate artistică. Ce alte proiecte de amploare au marcat agenda ta creativă în ultima perioadă?
– În ultima perioadă, am încercat să ies tot mai mult din postura interpretului care primeşte o partitură şi o duce pe scenă. Mă interesează întregul ecosistem artistic: cum construim contexte noi pentru muzicieni, cum apropiem publicul de experienţe noi şi cum putem crea spaţii în care experimentul să nu fie doar o excepţie.
Un proiect esenţial este #SHARPclassics, prin care încercăm să redefinim relaţia dintre muzica clasică şi public. Nu mă interesează să elimin rigoarea sau gravitatea muzicii clasice, ci să renunţăm la acea rigiditate care poate transforma concertul într-un ritual inaccesibil. Îmi doresc întâlniri autentice, artişti cu personalităţi puternice şi programe care să provoace, să surprindă şi să emoţioneze.
Un alt proiect important este Orchestra Addixion, ansamblul fondat în 2025, construit în jurul unor tineri instrumentişti din orchestrele româneşti. Lucrăm într-o formulă flexibilă, fără dirijor, în care dialogul dintre muzicieni devine motorul interpretării. Mă atrage această responsabilitate colectivă: să construim o viziune comună fără să anulăm individualitatea fiecăruia.
Apoi este Opus Noisy, un teritoriu în care muzica clasică, jazzul, muzica de film şi influenţele arabo-andaluze pot coexista şi se pot contamina reciproc. Este o încercare de a transforma diversitatea într-un limbaj artistic coerent, nu într-un simplu amestec de stiluri.
Toate acestea pornesc de la aceeaşi convingere: nu este suficient să interpretăm muzica extraordinară care există deja. Trebuie să construim şi condiţiile în care muzica extraordinară de mâine să poată apărea ca fiind actuală pentru noua generaţie tânără de ascultători.
– Părăsind România, Brâncuşi nu s-a dezrădăcinat, ci s-a esenţializat. Ce înseamnă pentru tine să fii un purtător al „românismului” pe marile scene ale lumii: o moştenire pe care o conservi sau o matrice pe care o „ciopleşti” continuu prin propria artă?
– Tradiţia nu a fost pentru el o destinaţie, ci un punct de plecare, şi cu această zonă rezonez şi eu foarte puternic.
În cazul meu, faptul că sunt pianist român înseamnă că port cu mine o anumită sensibilitate, o relaţie cu ritmul, cu melancolia, cu energia şi cu libertatea de expresie, pe care le filtrez prin toate experienţele mele muzicale. Când interpretez Bartók, Enescu sau Ravel, nu caut să demonstrez de unde vin, ci să găsesc un adevăr artistic în care se întâlnesc toate lumile pe care le-am traversat.
Cred că Brâncuşi ne-a arătat că poţi pleca dintr-un sat românesc şi poţi schimba felul în care întreaga lume priveşte sculptura. Pentru mine, aceasta este lecţia esenţială.
A consemnat Gianina BURUIANĂ


