• De vorbă cu pictorul Petru Diaconu
– Domnule Petru Diaconu, v-am admirat creaţiile în luna decembrie la Sestri Art Gallery iar acum lucraţi intens pentru o nouă expoziţie personală la Galeria de Artă „Lascăr Vorel”, ce va avea vernisajul pe 15 februarie. Cum v-aţi prezenta publicului înainte de acest eveniment?

– Când m-am născut eu, Marea Moartă era doar bolnavă. Între timp Marea Moartă şi-a mai revenit iar eu împlinesc în curând 70 de ani. Sunt consătean cu eminentul profesor Emilian Mancaş, care este şi cetăţean de onoare al comunei Dobreni. Am copilărit pe Dealul Balaurului şi încă de atunci mi-am pus mari speranţe în ceea ce voi face în viitor… Drept pentru care, după terminarea Liceului „Petru Rareş” am ajuns la Facultatea de Matematică din Iaşi. Evident că am greşit, puteam merge la oricare alta. Însă profesorul meu din liceu – Constantin Avădanei – m-a influenţat atât de mult, încât la vremea aceea eram convins că voi deveni un matematician celebru. Dar am păţit ca Ion Barbu, care tot matematician a dorit să devină şi n-a rămas în memoria urmaşilor decât ca poet. Ca să nu mai vorbim de ce i s-a întâmplat lui Sergiu Celibidache. Totuşi am continuat vreo doi ani această facultate la zi (după care m-am transferat la seral), timp în care am hotărât că nu vreau să fiu profesor. De ce? Pentru că mă speria o viaţă riguros planificată – în fond, de câte ori poţi preda teoria lui Pitagora până începi să-l urăşti pe grec? – şi voiam să respir într-un domeniu în care să pot născoci ceva tot timpul, să aduc noutăţi şi să privesc lucrurile cu ochii proprii. Asta mi-am dorit de când mă ştiu. Şi atunci am lăsat matematica şi am început să frecventez împreună cu Dumitru Bezem cursurile de Istoria Artei. La Iaşi era aşa o efervescenţă artistică, un alt mod de viaţă, cu totul diferite faţă de Piatra-Neamţ. Erau expoziţii peste expoziţii, o multitudine de artişti şi de aceea viaţa acestui oraş care trăia nonstop m-a tentat foarte mult.
– Să înţeleg că aţi intrat atunci direct în „Boema ieşeană”? Absint şi vise, nu?
– Categoric… Deşi Bahluiul nu-i chiar Sena, când ai douăzeci de ani, la glorie se poate visa oriunde. Şi la Bolta rece şi La Bohème, şi pe Copou şi în Montmartre…

Prima mea expoziţie serioasă în Iaşi a fost la Casa Universitarilor, împreună cu Constantin Cernea. A fost un succes mare şi ţin minte ca astăzi că primul vizitator a fost poetul George Lesnea. Pe atunci eu eram poreclit Rubliov iar titlul expoziţiei a fost: „Mai bine să greşim decât să ne osificăm”. Casa Universitarilor era un loc celebru, frecventat de profesorii de la Universitate, de pictori, de actori, de muzicieni. Acolo l-am cunoscut şi am devenit prieten cu actorul Petru Ciubotaru (lansat la Teatrul Tineretului) şi acolo am fost în preajma, m-au influenţat şi am împărţit viaţa boemă cu multe nume mari, precum compozitorul Vasile Spătărelu (un alt prieten al pietrenilor), dar mai ales cu o multitudine de pictori – Sabin Bălaşa, Aurelian Dinulescu, Adrian Podoleanu, Dimitrie Gavrilean, Dan Hatmanu etc.
După anul de alfabetizare petrecut la un cerc de pictură îndrumat de Constantin Ciubotariu, mentorul meu în acea perioadă a fost Ioan Gânju, cu care am început un studiu sistematic. El se ataşa greu de cineva dar am devenit foarte buni prieteni când a observat că sunt sincer interesat de pictură. Am stat mult în atelierul lui şi am văzut cum pictează, ceea ce a fost un mare privilegiu, de care nu s-a mai bucurat nimeni. Am mai învăţat foarte multe şi de la Dimitrie Gavrilean.

Dar pentru că trebuia să-mi câştig şi existenţa, şederea la Iaşi a continuat cu un număr de ani în care am fost angajat la TEROM (Combinatul de Fibre Sintetice), unde am jucat rolul de designer împreună cu pictorul Gabriel Gheorghiu. Am decorat hale, birouri şi ţin minte că la împlinirea a 50 de ani de existenţă a fabricii am conceput medalii, insigne, broşuri, am refăcut sigla. Deşi era pe vremea dictaturii primeam o revistă din Elveţia de grafic-design şi asta m-a ajutat foarte mult. Tot acolo am înfiinţat şi un cerc de pictură pentru copii sub sloganul „Părinţii lucrează, copiii pictează”.
După 1989 m-am întors în Piatra-Neamţ, dar până în anul 2005 nu am mai pictat nimic, fiind prins în lumea afacerilor.
– Şi cum v-aţi reinventat ca artist după 2005?

– Această pauză mare s-a concretizat de fapt într-o mare acumulare de energie creatoare care a izbucnit în 2005, când am avut trei expoziţii. Nu eram prea cunoscut ca pictor la Piatra-Neamţ, părea că am apărut din neant. Atunci au început să se contureze şi motivele ciclurilor mele. De exemplu ciclul „Cucuteni” se datorează faptului că am făcut inscripţionările principale la Muzeul Cucuteni, ocazie cu care am descoperit minunăţiile de acolo. Apoi ciclul de fluturi izvorăşte din poezia lui Nichita Stănescu: Au zis de fluture că este o respirare… De altfel au fost trei poeţi care m-au inspirat profund: Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu. Şi mai ales, să nu-l uităm pe Lucian Blaga cu „Mirabila Sămânţă”, care stă la baza picturilor mele cu mere, mărul tăiat în două, cu seminţele…
Bufniţa – este poate tema care m-a făcut celebru. Prima bufniţă am pictat-o pe vremea când eram la TEROM iar lucrarea a fost expusă şi se numeşte „Aripa nopţii”, fiind terminată într-o singură noapte. Am continuat, pentru că prin această pasăre mult agreată comunic ceva în plan simbolic şi mă fascinează în primul rând prin elementul grafic, prin ochii care transmit starea de veghe, inteligenţă, înţelepciune. Bufniţele mele nu prea aduc cu cele reale, dar eu am reuşit să creez o anumită matrice, un tip absolut propriu cu care, în timp, mă joc.

Foarte des apare la mine şi motivul frunzei, adânc încrustat în memorie încă din copilărie, pe când stăteam lângă mama care ţesea covoare sau mă trânteam în iarba curţii, sub mireasma florilor de lăcrămioare, privind cerul printre copaci, până se umplea de stele.
Aşa m-am reinventat şi am ajuns cu lucrările mele nu numai în ţară ci până în Elveţia, Suedia, Germania, Italia, Statele Unite ale Americii, Belgia, Olanda, Franţa şi China.
– Cum vedeţi personajul feminin în pictura Dvs.?
– Aici mă asemăn regretatului Emil Brumaru… Poate sunt desuet, dar eu văd în femeie altceva decât ceilalţi din jurul meu. Pentru mine este mai importantă decât bărbatul, pentru că datorită ei viaţa se perpetuează. În plus are alt mod de a gândi, este mai sensibilă şi, deşi în zilele noastre este supusă la foarte multe solicitări, frumuseţea femeii nu poate fi comparată cu nimic. Desigur, în lucrările mele nu respect anatomia, am oroare de aşa ceva, eu doar transpun pe pânză un echivalent a ceea ce văd eu în femeie. Toate ciclurile mele sunt impregnate de prezenţa feminină!
– Cât durează „travaliul” unui tablou? Ce e mai greu: să concepi sau să pictezi? Ce loc atribuiţi spontaneităţii în creaţiile dvs?
– Pe de o parte spontaneitatea este un fior care te copleşeşte şi simţi nevoia să scapi de el cumva. Dacă mi-a dat Dumnezeu harul să amestec culorile, sigur că îl folosesc. Actul de creaţie cel mai cinstit este ca atunci când lucrezi – atunci să creezi. Există desenatori absolut excepţionali dar aceştia nu sunt artişti. Cred că spontaneitatea face diferenţa, acel ceva care apare fără să vrei.
Pe de altă parte, ca să fii spontan trebuie să munceşti foarte mult. Pare paradoxal dar aşa este. Mare proporţie e muncă, dar dacă peste aceasta reuşeşti să erupi, chiar că rezultă ceva admirabil. Dacă nu, rămâi doar cu îndemânarea, cu modul de a face bine lucruri deja ştiute. Nu cred că se poate spune asta despre mine deoarece, deşi lucrez mult pe câteva teme, le reiau cu anumite schimbări. Artistul trebuie să inventeze în momentul în care se apucă de lucru. Există tablouri la care am lucrat doi ani, pe altele le-am terminat într-o seară…
– Este evident pentru public că folosiţi în tablouri culorile puternice. Puteţi să ne mărturisiţi ceva despre această preferinţă?
– Folosirea culorilor puternice este doar din vina apostolilor mei dragi. Spre exemplu, şi pictorul Ştefan Potop l-a avut profesor pe Ioan Gânju. Iar când ne întâlnim pe simeze Potop inundă cu verde-violet iar eu tot cu verde-violet. Explicaţia: acelaşi mentor. Teoria culorilor nu e de acord, dar lucrul este valabil doar pentru oamenii de ştiinţă; pictorii au nevoie de talent, nu de teoria culorilor.
Eu am şi tentă foarte mare de decorativist şi îmi place să cred că un tablou de-al meu decorează casele. Dacă în general mobilele au culori mai închise, un tablou colorat poate înviora mult. Dacă ar exista culori mai aprinse le-aş folosi. În plus, consider că în epoca bombardamentului de informaţie pictorul trebuie să găsească ceva prin care să sară în ochi, să iasă în relief, să se diferenţieze.
– Se spune că pictura vorbeşte în locul unui pictor. Dincolo de această sintagmă, care consideraţi că sunt abilităţile necesare unui bun pictor?
– În primul rând un artist trebuie să aibă un mod de gândire relaxat, deschis, intuitiv şi multă îndemânare. Cred că tot ce se învaţă în şcoli este puţin depăşit. A-l desena pe Moise până îţi vine rău, astfel încât ai şi uitat ce faci, nu mi se pare o tehnică de învăţare adecvată. Îmi amintesc că pictorul Dan Hatmanu a avut o lucrare pe această temă, căreia atunci nu i-am acordat importanţă pentru că arăta ca o figură geometrică. Dar acolo arăta cum pictura este simbioza dintre ochi, inimă şi mână. Şi cred că asta spune tot.
– Cum va lucra în viitor pictorul Petru Diaconu? Intenţionaţi să schimbaţi ceva în formele de exprimare artistică?
– Sigur că voi schimba, doar ca tehnică, nu şi ca mod de gândire. La un moment dat mi s-a părut că pun prea mult accent pe detalii, astfel că publicul nu poate vedea pădurea din cauza copacilor. Voi mai schimba câte ceva, dar fără a ajunge un pictor abstracţionist ca Mariana Papară sau ca prietenul meu Arcadie Răileanu. Voi păstra mereu ideea ca lucrarea să trimită la un minim de realitate iar privitorul să aibă un punct de pornire. Am doar câteva lucrări care par abstracte dar nu sunt.
Cred că am marele avantaj că nu dispun de memorie vizuală, astfel că eu nu mă încarc prea mult cu elementele realităţii, ci găsesc singur soluţia, construiesc, refac, reconstruiesc realitatea. Creaţia înseamnă activitate intensă atunci când lucrezi, frământarea după ideea care nu te părăseşte.
Deci da, voi mai face schimbări, dar până acum sunt în armonie cu tot ce am creat şi asta mă încurajează foarte mult.
– Aveţi o definiţie proprie a artei?
– O definiţie a artei nu există şi nu va exista niciodată. Pentru mine arta se aseamănă cu linia orizontului. Când eram copil şi priveam în zare vedeam cum cerul se uneşte cu pământul în depărtare. Şi atunci porneam de la Dobreni până la Bodeşti pentru a atinge această linie, iar când ajungeam la Bodeşti observam că nu era acolo, era tot aşa de departe. Cred că este o comparaţie potrivită pentru că asta este arta pentru mine – un orizont mereu, mereu în schimbare. Vor apare în permanenţă forme noi de exprimare, din ce în ce mai moderne, mai abstracte, pe care trebuie măcar să năzuim că le putem atinge.
A consemnat Gianina BURUIANĂ