„Actorii sunt viaţa de pe scenă”

● Un dialog cu scenografa Andrada Chiriac

La Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ, întâlnirea cu un text clasic oferă prilejul de a redescoperi personaje, situaţii şi relaţii umane dintr-o altă perspectivă scenică. De această dată, universul dramatic al lui Camil Petrescu prinde contur prin spectacolul Mitică Popescu, sub penelul scenografei Andrada Chiriac.

 În viziunea Andradei Chiriac, scenografia îşi găseşte adevărata menire atunci când nu se impune în atenţia spectatorului, lăsând povestea şi universul personajelor să ocupe primul-plan. Spectatorul trebuie să uite de prezenţa decorului şi să se lase cu totul prins în desfăşurarea acţiunii. În această perspectivă, spaţiul şi costumul sunt gândite în primul rând în relaţie cu actorul, cu nevoile sale şi cu posibilităţile pe care i le oferă în construirea personajului. „Actorii sunt viaţa de pe scenă”, afirmă scenografa, sintetizând o concepţie în care imaginea scenică rămâne în slujba jocului şi a universului dramatic.

Am vorbit cu Andrada Chiriac despre întâlnirea cu Teatrul Tineretului, despre relaţia dintre scenografie, regie şi actor, precum şi despre acele experienţe care rămân cu un artist după întâlnirea cu un teatru şi cu oamenii săi.

– Cum a fost prima întâlnire cu Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ şi cu oamenii de aici?

– E un loc cu o energie caldă, calmă, primitoare, locul cu totul, inclusiv oraşul. În prima zi am simţit o linişte care vine peste tine şi nu o poţi domina. Se lucrează bine, oamenii sunt deschişi şi merg cu tine, nu se opun.

– Povesteşte-ne puţin despre proiectul Mitică Popescu. Ce te-a atras cel mai mult la textul lui Camil Petrescu?

– E un proiect venit în întâmpinarea gustului pentru teatru clasic. Genul programului: comedie romantică. După părerea mea, este poate cel mai reuşit text dramatic al lui Camil Petrescu.

– Scenografia se construieşte în dialog cu viziunea regizorală, dar şi pornind de la lumea pe care o propune textul dramatic. În cazul spectacolului Mitică Popescu, care au fost primele imagini sau idei de la care ai pornit?

– În primul rând, textul presupune trei spaţii distincte, un interior de bancă, un salon de casă boierească şi o cămăruţă sărăcăcioasă de mahala. Aceste locaţii trebuie rezolvate filmic pentru ca realismul situaţiilor să funcţioneze. Asta a fost cerinţa principală. Apoi, nu vrem un spectacol cu pauză, deci tranziţiile dintre acte trebuie să fie cât mai rapide şi eficiente vizual. Ca o haină cu două feţe, dacă vrei. Acelaşi obiect trebuia să aibă multiple funcţii.

– Textul lui Camil Petrescu aparţine unei anumite epoci, cu mentalităţile, convenţiile şi tipologiile sale umane. Cum ai abordat această perspectivă? Ai căutat să păstrezi atmosfera epocii sau ai simţit nevoia unei direcţii vizuale care să apropie povestea de spectatorul de astăzi?

– Ambele sunt necesare. Orice transpunere a unei epoci e făcută din perspectiva contemporaneităţii. Uite, cel mai bun exemplu sunt cele două ecranizări ale romanului La răscruce de vânturi. Cel din 2026, cu Margot Robbie şi Jacob Elordi, îşi permite un limbaj mult mai explicit decât ecranizarea din 1939. Sunt estetici vizuale complet diferite. Orice reluare a unor teme clasice presupune o formă de reînviere, de aducere în contemporan.

– Se întâmplă ca jocul unui actor să-ţi schimbe o idee pe care o aveai deja despre costum sau despre imaginea scenică? Participi la repetiţii, îi urmăreşti, observi cum îşi construiesc personajele?

– Actorii sunt baza spectacolului de fiecare dată. Ei sunt viaţa de pe scenă. Ce fac eu e pentru ei, pentru sprijinul şi confortul lor. Iar acest proiect nu are altă miză decât asta, nu urmărim concepte abstracte. Căutăm să avem un cadru care să ajute actorii să funcţioneze la potenţial optim, dacă nu maxim.

– Costumul este o parte importantă a construcţiei personajului. El dezvăluie un statut social, dorinţe, trăiri… Cum abordezi relaţia dintre costum şi personaj? Te influenţează uneori interpretarea actorului?

– Da. Costumul se face cu actorul. E o colaborare.

– De multe ori, scenograful şi actorul nu au ocazia să lucreze împreună atât de mult pe cât ar fi necesar. În ce momente ale repetiţiilor simţi că întâlnirea cu actorii devine importantă? Există situaţii în care un detaliu de costum sau o anumită alegere scenografică schimbă felul în care actorul îşi priveşte personajul?

– La prima lectură şi la prima probă de costum. Când văd schiţa şi când simt haina pe ei, oamenii reacţionează, îşi construiesc ceva în interior, se vede pe ei.

– Câtă libertate îţi oferă textul şi câtă îţi oferă regizorul? Cum găseşti echilibrul între propria viziune artistică şi concepţia regizorală asupra spectacolului?

– Încerc să nu sufoc regizorul. Este spectacolul lui, trebuie să simtă direcţia în care mă duc, dacă nu o vede, renunţ la ea, nu va funcţiona. Regizorul face spectacolul, el generează estetica cu maximele şi minimele ei. Pot să judec, dar nu pot să depăşesc acest prag.

– Când lucrezi la un spectacol, ce apare mai întâi în imaginaţia ta: spaţiul, atmosfera, culorile, materialele sau personajele? Ai întotdeauna un punct de plecare personal sau fiecare text îţi cere o altă metodă de lucru?

– Fiecare text e diferit, fiecare regizor e diferit. Câteodată, estetica e generată de ce găseşti pe piaţă, de furnizori. Eu vin cu idei. În cel mai fericit caz, reuşim să le facem să funcţioneze la potenţial maxim. E foarte uşor să distrugi o idee bună, nici nu-ţi imaginezi cât de uşor e.

– Ce ţi-ai dori să descopere spectatorul privind scenografia acestui spectacol?

– Aş vrea să nu vadă scenografia. Să intre atât de mult în poveste încât să nu observe nimic distonant. Atunci e bine ce fac eu.

– Ce iei cu tine din întâlnirea cu un teatru, cu o trupă de actori şi cu energia unui loc? Există ceva din aceste experienţe care rămâne cu tine şi se regăseşte, mai târziu, în felul în care îţi construieşti următoarele proiecte?

– Da, mereu rămâne ceva. Măcar o formă de drag şi dor.

Adina SUCIU GIURESCU, doctor în teatru, actriţă la Teatrul Tineretului