Dascăli de viaţă

Şcoala  românească trăieşti prin  oameni. Prin apostolii neamului, care pot fi de două feluri: cu vocaţie şi profesori de profesori. Primii merită statui, restul au ajuns în învăţămînt din întîmplare. Probabil de frica stagiului militar. Paradoxal, abia scăpaţi de facultate, vor să şi părăsească şcoala. Le este gîndul numai la plecare, la zările de farmec pline. Apostolii neamului de bună factură sunt respectaţi, admiraţi şi numiţi dascăli de viaţă. Aşa îi numesc foştii elevi, pentru că nu-i uită toată viaţa. Hîtrul Creangă nu l-a uitat niciodată pe bădiţa Vasile, dascălul lui de suflet. De ce? L-a învăţat primele litere din sfîntul abecedar „az” şi „buche”. Marele Sadoveanu l-a creionat pe Domnul Trandafir după chipul şi asemănarea lui N. Busuioc, învăţătorul său. Prin 1936, un profesor de filozofie din Braşov, era poreclit de elevii din liceu ” Dementul”. Motivul? Era deştept de plesnea. Avea răspunsuri pentru toate întrebările. Ura prostia şi obrăznicia. Numele lui? Emil Cioran. Ex- liceanul Mircea Eliade, exigetul de mai tîrziu în istoria religiilor, a avut şi el dascăli daţi naibii. Mai ales la matematică şi germană unde a şi chixat.  Citeşte: a rămas corigent. Cum a scăpat? A fugit de la real la uman, iar de germană l-au scăpat ruşii ” eliberatori”. Au scos germana din şcoli odată cu introducerea limbii ruse. Pe vremea lui Ştefan Voitec.

Ca elev, student şi profesor am avut onoarea şi norocul să studiez cu mulţi dascăli. Unii, mai străluciţi decît alţii. Lista lor e lungă. La care mi-a rămas inima? La Doamna de română, profa de la Liceul ” Petru Rareş” din Piatra Neamt din perioada 1952-1955. Georgeta Buzilă- Pumnea  era tînără, frumoasă, ageră la minte şi apropiată de noi. Toţi băieţi o iubeau. A dat dovadă profesionalism, pricepere, dăruire, spirit de observaţie, responsabilitate, comunicare… A fost mare dom’le! Aşa cum se ştie deja, dascălul este un actor. Aşa cum munca actorului depinde de public, scenarist, regizor şi partenerul de scenă, cea a profesorului nu poate exista fără o corelaţie strînsă cu elevii şi părinţii acestora, chiar şi cu colegii de breaslă. Succesul se împarte la toţi, în timp ce insuccesul ţi-l asumi numai tu. Profesorul. Am făcut româna cu dumneaei, la „Liceul scurt de trei ani”, instaurat de „eliberatori” după modelul sovietic. Cum pe vremea primului cincinal, literatura sovietică era în vogă am fost îndopaţi cu „Tînara gardă”, „Povestea unui om adevărat” şi ” Vasioc Trubaciov şi prietenii săi „. Pe atunci nimeni nu auzise de Elvis Presley sau Ernest Hemingway. Nici despre capodoperele ” Bătrînul şi marea”, „Adio arme”, „Pentru cine bat clopotele”, …Doamna de română ne recomandă cu căldură pe Eminescu, Caragiale, Rebreanu, Arghezi. Şi, de ce nu, pe Creangă. Care la acele vremuri era considerat ” fiu de chiabur cu slănină în pod şi făină în ladă”. Bietul Creangă!

Doamna noastră ne lasă mai bogaţi sufleteşte după fiecare oră. Deşi era zîmbitoare punea ordine în toate dintr-o singură privire. Permanent ne sfătuia să citim. Mult. Cît putem de mult. Şi pentru că, a plecat dintre noi, îi transmitem un mesaj sincer. Iata-l! ” Nu vă temeţi Doamna profesoară, pasiunea cititului moştenită de la dvs. nu s-a stins niciodată”. Vă preţuim şi acum. Petre Ţuţea spunea că profesorul adevărat este „un fabricant de oameni”. Seamănă cu un tîmplar care ia un lemn murdar din noroi , îl spală şi îl face ” mobilă de lux”. Sună frumos, nu?

 

Dumitru RUSU