Una dintre problemele foarte importante ale sociologiei vârstelor este/ar trebui să fie locul şi influenţa liderilor de grup în orientarea vieţii şi mentalităţii colectivităţilor de copii şi adolescenţi.
La modul empiric, mi-am pus această problemă demult, în anii de liceu, observând un fenomen care se petrecea în jurul meu încă din clasele gimnaziale. Am descoperit atunci, cu oarecare mirare, existenţa liderilor în colectivele de elevi ai liceului „Petru Rareş”. Nu totdeauna aceşti lideri erau şi premianţii claselor, dar ei excelau prin iniţiativă vie şi inteligenţă superioară, oferind modele de urmat.
Mult mai târziu, când eram profesor, am înţeles în plus cât de periculoasă este prestaţia unui lider cu moralitate discutabilă, în stare să pervertească sufletele adolescenţilor din jurul său. Din fericire, făcusem parte dintr-un grup de adolescenţi al cărui lider merita toate laudele, atunci şi mai târziu.
Concret, încetul cu încetul, unul dintre premianţii clasei mele gimnaziale, Romeo Findrihan, devenea liderul nostru, necontestat şi urmat cu credinţă.
Făcea Romică ciclism; imediat apăreau în jurul lui câţiva biciclişti, norocoşii care aveau prin curţi asemenea vehicule uitate de părinţi. Îl pasionau pe Romică drumeţiile; îndată au devenit montaniarzi o samă de colegi. Descoperise Romică deliciile cuprinse în „Cartea Oltului”; curând, existând un singur exemplar din cartea lui Geo Bogza la îndemână, am devenit amatori de citit în colectiv, cu voce tare, seara târziu, până ce s-au epuizat paginile de lectură.
Credinţa adolescentină faţă de lider, spontană şi necontrolată critic, se manifestă prin tendinţa de a-l imita deplin, mai cu seamă în comportamentul din afara şcolii.
Anii treceau, iar trăsăturile noastre psihice, caracteristice vârstei, intrau tot mai mult în conflict cu vechea stare de imitare necenzurată.
Fără să înţeleg prea bine cum şi de ce, am băgat totuşi de seamă că, odată cu trecerea timpului, „fanii” lui Romică se împuţinau şi că grupul restrâns, rămas cât de cât credincios vechilor relaţii, răspundea tot mai greu tendinţei de unitate. Şi, fiindcă îl preţuiam mult pe colegul şi prietenul meu, evident, cel mai inteligent dintre noi, în stare să facă multe lucruri la care ceilalţi nu îndrăzneam să aspirăm, i-am atras atenţia că, probabil, curând va rămâne singur.
El a înţeles imediat observaţiile mele, adăugate la ale lui, şi a avut capacitatea de a salva peste timp, până la capătul vieţii sale, amiciţia grupului nostru, care nu se mai baza pe admiraţie şi imitare, ci pe relaţii de egalitate între camarazi maturi.
În anii 1948-50, între prietenii lui Romeo Findrihan s-a născut o echipă restrânsă care, la sugestia ispititoare a liderului, şi-a propus şi a realizat O PREMIERĂ MONDIALĂ în alpinism (Nu zâmbiţi, fiindcă aşa a fost!): – şi anume escaladarea stâncii PANAGHIA din Ceahlău, în ziua de 21 august 1950.
Nelu Adămoaia, Valerică Ardeleanu, Stejărel Cojoc, Romică Findrihan, Puiu Weimberg, Gică Ciubotaru, împreună cu mine, toţi colegi de clasă, am început antrenamentele uşoare, de acomodare cu stânca, încă din vara anului 1949, pe coastele abrupte, lipsite de arbori, ale Pietricicăi. Ne instruiam după un manual franţuzesc de alpinism, vechi şi obosit, dar încă util, căci altceva nu aveam la îndemână pentru însuşirea tehnicilor de căţărare, asigurare şi coborâre pe un abrupt de stâncă.
Dumneavoastră, cititorii din 2019 şi de mai târziu, cunoscători ai marilor escalade mondiale din ultimele trei sferturi de veac, începând cu cea a Everestului, din 29 mai 1953, şi terminând cu performanţele fantastice ale fostului rareşist Constantin/Ticu Lăcătuşu, primul român pe Everest, să nu priviţi cu ironie ceata noastră de adolescenţi, căci pe vremea aceea, acum aproape şaptezeci de ani, nu se putea vorbi de alpinism în Moldova, deci nici la Piatra-Neamţ.
Nu aveam deci nici o cunoştinţă tehnică în privinţa escaladelor! Eram nişte puştani şi inventam alpinismul după capul nostru, folosind funia de rufe în chip de coardă, şi pitoane rudimentare, convinşi că ideea lui Romică este fezabilă, cum a şi fost, şi merita înfruntarea oricărui pericol, chiar şi cel mai grav, căderea în gol de pe peretele de stâncă, de care ne-a ferit soarta.
Din grupul iniţial, în timpul antrenamentelor, au renunţat la practicarea nobilului sport câţiva colegi, din pricini temeinice. Nelu, Stejărel, Gică şi Puiu aveau alte treburi. Valerică a rămas să fie secund, Romică asumându-şi misiunea dificilă de cap de coardă pentru marea încercare ce avea să-i nemurească, în 21 august 1950 (relatată de mine, într-un registru voit romantic, în volumul „Freamătul luminii” – 1958/ „Bistriţă, apă vioară” – 2011).
Iată cum descrie Valerică Ardeleanu, alpinist sui generis, „cucerirea” Panaghiei, laconic, inginereşte, într-o notă pe care mi-a trimis-o din România în februarie, anul acesta (2019):
«Într-o zi însorită din vara anului 1950, aproape de Probajeni, împreună cu Mihai Mancaş, am făcut o excursie pe Ceahlău. După vreo cinci zile, ne-au ajuns din urmă câţiva colegi, conduşi de Romică Findrihan.
Romică ne-a invitat, pe mine şi pe Stejărel Cojoc, să încercăm o escaladă pe Panaghia. Nu aveam nici pregătire temeinică în alpinism, nici materialele necesare, aşa că, după ce am examinat Panaghia de jur împrejur, am găsit în partea de nord a stâncii un horn care părea abordabil.
Romică ne-a făcut un instructaj scurt despre cum să lucrăm cu mâinile, picioarele şi spatele între pereţii hornului, adică să practicăm pentru prima oară în viaţa noastră ramonajul alpin.
A urcat întâi Romică, vreo zece metri. Stejărel, după două-trei încercări, a renunţat, convins că nu-i de el ramonajul. Apoi am urcat şi eu vreo opt metri; dar, simţind că e peste puterile mele, am renunţat la rândul meu.
După acest eşec, Romică, deloc dezarmat de întâmplare, a propus să venim peste o săptămână-două, pregătiţi cum trebuie, având la noi şi coardă, şi pitoane, şi ciocane, şi espadrile, şi carabiniere.
Eu nu ştiam decât din desenele văzute în cartea amintită ce-s alea pitoane, carabiniere şi celelalte. Romică mi-a cerut să fac eu pitoanele, în fierăria tatălui meu. Aşa ceva era exclus! Cum să-i spun eu tatei că am de gând să mă caţăr pe stânci?! Mi-ar fi tras o bătaie, să mă lehămetească pentru totdeauna de alpinism.
După câteva zile, Mihai Mancaş a găsit soluţia salvatoare. Ne-am dus la fierăria lui Ion Mihuţ din Dobreni, unde, împreună cu meşterul fierar, eu, având o oarecare pricepere dobândită de acasă, am confecţionat vreo douăzeci de pitoane rudimentare. Carabinierele, fără de care pitoanele erau inutile, ne-au fost dăruite de un ofiţer al pompierilor pietreni.
Coarda principală am „rezolvat-o” luând pe furiş de acasă o funie de rufe, împletită din cânepă, nouă şi trainică. Mihai Mancaş sclipuise, la rândul lui, o funie similară din gospodăria părintească, pe post de coardă de rezervă.
După două săptămâni frumoase, de vară, în 21 august 1950, înarmaţi cu toate ustensilele necesare escaladei şi având un grup numeros de spectatori după noi – căci ni se mai alăturaseră şi câteva colege, în frunte cu franţuzoaica Dedè Chombreuil – am purces la asaltul Panaghiei.
Romică, mai pregătit în materie de alpinism, măcar teoretic, trebuia să fie cap de coardă; eu eram secundul care-l asigura în caz de cădere.
Urcăm la coardă simplă. Bate el primul piton, pune carabiniera prin urechea pitonului, apoi trece coarda prin carabinieră.
Treaba asta trebuia făcută de vreo patruzeci de ori. Iar noi dispuneam doar de douăzeci de pitoane, aşa că era nevoie să le recuperăm din mers pe cele necesare, de jos în sus.
Primele pitoane au mers relativ repede; însă, cu cât urcam, cu atâta eram noi mai obosiţi şi găseam mai greu fisuri în stâncă, pentru a fixa bucăţile de fier plat.
După vreo douăzeci de metri de urcuş, capul de coardă nu mai reuşea să bată repede următorul piton. Ghinionul era că pe mine m-a prins situaţia critică într-o poziţie foarte incomodă. Aveam priză la stâncă numai pe un picior şi, după vreo câteva minute, piciorul a început să-mi tremure. Nu puteam nici să urc, nici să cobor, şi mă gândeam cu năduf: „Dracu m-a pus să-l secondez pe Romică?”
În sfârşit, după nişte minute care nu se mai terminau, Romică a reuşit să bată pitonul; şi m-am simţit uşurat. Am putut să-mi schimb imediat poziţia şi să reluăm urcuşul…
…Şi tot aşa, am reuşit, după vreo oră şi jumătate, să ajungem pe platouaşul din vârful Panaghiei, între jnepenii pitici.
Priveliştea, de sus, era fascinantă. Aş fi vrut să mă arunc în gol şi să planez ca o pasăre pe deasupra dealurilor. Noroc că mi-a venit mintea la loc!
Am băgat de seamă abia atunci că nu aveam drapel, pentru a-l planta, legat de jnepeni, ca semn al biruinţei. (Şi, cum Romică purta în jurul gâtului un batic împrumutat de la Dedè, acela fu înlocuitorul drapelului, rămânând acolo, sus, semeţ, până ce vântul vrăjmaş l-a zdrenţuit, ca învăţătură despre durata gloriilor omeneşti – am adăugat eu la textul lui Valerică.)
Urma acum să coborâm. Romică a coborât primul, în rapel; iar eu îl asiguram. Pe urmă, am coborât eu, dar pe mine n-avea cine să mă mai asigure în caz de smulgere a pitonului de care era prinsă în carabinieră funia cea de cânepă. Aveam oarece emoţii, dar şi stăpânire de sine.
Colegii care urmăriseră urcuşul nostru, cât am fost noi sus l-au chemat şi pe cabanierul de la Dochia, eternul nea Ghiţă Baciu, să fie martor al ascensiunii noastre; însă el a spus că nu-i vine să vadă „nişte copii smintiţi care vor să-şi rupă gâtul.”
În semn de preţuire a faptului temerar săvârşit de nişte „copii smintiţi”, după câţiva ani s-a fixat pe stâncă, la poalele Panaghiei, o placă de metal pe care stau scrise pentru totdeauna cele două nume – Romeo Findrihan şi Valerică Ardeleanu – şi data primei escalade pe legendara stâncă a Ceahlăului – 21 august 1950.
În istoria alpinismului românesc, această premieră este înscrisă, cu loc şi dată, fără să se menţioneze numele celor doi, fără să se specifice că a fost realizată de nişte adolescenţi, începători în acest dificil sport, şi că era prima escaladă din viaţa lor.
Liderul nostru din vremea aceea, Romeo Findrihan, după o viaţă bogată în strălucite biruinţe profesionale şi de alpinism, după ce a urcat sumedenie de piscuri semeţe pe tot globul, a fost răpus, de un şofer neatent, într-un accident banal de circulaţie.
Valerică Ardeleanu, la cei 85 de ani ai săi, purtaţi acum cu deplină verticalitate, stă mărturie pentru frumoasa istorie a grupului şi a liderului, cu toţii foşti elevi ai Colegiului Naţional „Petru Rareş” din Piatra-Neamţ.
Biruinţa lor a intrat în istoria alpinismului românesc. Multe premiere alpine numără acum istoria căţărătorilor români; dar o asemenea escaladă (de dificultatea 3 din 5 grade posibile), realizată acum aproape trei sferturi de veac, de nişte adolescenţi în vârstă de 15 – 16 ani, cu echipament improvizat de ei şi complet lipsiţi de experienţă în alpinismul de performanţă, nu are pereche!
O superbă lecţie, care ne vorbeşte cu tărie despre curaj, încredere şi solidaritate adolescentină, în jurul unui lider autentic.
Mihai-Emilian MANCAŞ