Actorul Marian Adochiţei s-a născut la 30 noiembrie 1983 la Piatra-Neamţ şi joacă de 19 ani pe scena Teatrului de Stat din Constanţa. Cel mai recent rol în care a fost distribuit este Malvolio din spectacolul „A douăsprezecea noapte”, în regia lui Andrei Şerban. Drumul său spre actorie n-a cunoscut caracteristicile obişnuite, deoarece, până să susţină examen la Facultatea din Iaşi, nu ştia nimic despre teatru. În prezent, joacă în şapte spectacole, inclusiv în „Seaside Stories”, în regia lui Radu Afrim, desemnat cel mai bun spectacol la Gala UNITER de anul trecut.
– Pe unde aţi copilărit la Piatra-Neamţ?
– Am locuit într-un bloc din spatele Magazinului Petrodava, până la vârsta de 8 ani. Apoi, părinţii s-au mutat cu serviciul la Bacău, era imediat după Revoluţie. Mă simt acasă când vin la Piatra-Neamţ. Trăiesc un sentiment liniştitor, simt o mare pace în suflet. Mă plimb peste tot, mă duc la blocul unde am copilărit şi încerc să retrăiesc, preţ de câteva clipe, toată joaca noastră de atunci: injectoare, tunuri de carbid, ţevi cu cornete de hârtie…
– Spuneţi într-un interviu că, până să daţi examen la facultate, nu ştiaţi nimic despre teatru. „Nu fusesem în viaţa mea la teatru!” Chiar aşa?
– Da, nu eram cu teatru, nu am fost deloc la teatru. Mi se părea o minciună. Mă întrebam: „Ce fac oamenii ăştia pe scenă? Ce-s scamatoriile astea?” Nu-i credeam. Părea totul neadevărat, mi se părea o bufonerie. Şi crainicii de la televizor mi se păreau falşi. Nu transmiteau nimic prin ştirile pe care le citeau şi m-am ferit cumva de lumea asta „mincinoasă”. Apoi, când am ajuns la teatru şi a trebuit să fac acelaşi lucru, mi-am dat seama că, de fapt, e o convenţie: nu minte Adochiţei şi nu moare nimeni de-adevăratelea. Aveam o gaşcă de prieteni şi ne întâlneam în Parcul Libertăţii din Bacău, eram rockeri, metalişti şi depeşari la un loc şi făceam ca toate animalele. Toţi îmi ziceau: „Sălbaticule, tu trebuie să dai la teatru”. Şi am dat la chimie şi nu mi-a plăcut şi nu m-am dus la facultate. M-am angajat şi nu-mi plăcea ce munceam, eram bucătar la McDonald’s şi, după un an, toţi colegii mei au plecat la facultate şi eu am rămas singur. Şi am dat la teatru. Şi s-a produs o incredibilă schimbare de destin. Nu era ca acum, părinţii să te ducă la teatru, la pian, la karate, să vadă unde pişti, unde ai înclinaţie. Că tu nu-ţi dai seama. Şi uite că am intrat în lumea aceasta a teatrului unde greu ajungi, unde greu rămâi, pentru că vin din urmă alte şi alte generaţii de actori foarte buni.
– Despre întâlnirea cu Andrei Şerban ce ne puteţi spune?
– A fost o întâlnire mult aşteptată şi m-am gândit aşa: „Bă, vine Andrei Şerban, fă ce trebuie să faci”. Şi imediat am simţit că pot să-l fac pe Malvolio şi m-am dus pregătit să iau castingul cu Malvolio. A fost extraordinar. Andrei Şerban are un mod de a lucra cu actorii care te schimbă imediat în bine, adică înţelegi că vorbeşte despre o altă dimensiune a teatrului. În ţară, absolvă 300-400 de actori pe an şi nu ştiu câţi au şansa să lucreze cu regizori ca Andrei Şerban. Un actor trebuie să-şi păstreze o oarecare umilinţă. Dacă ajungi să te crezi mare şi tare şi să îţi creşti orgoliul mai mult decât trebuie, pe scenă se va vedea lucrul acesta. Personajele pe care trebuie să le modelezi pe tine îşi vor păstra această „pată” şi nu mai ajungi la adevăr pe scenă.
A consemnat Violeta MOŞU;
Foto: Marius ŞUMLEA (Teatrul Tineretului)