Deşi are 86 de ani, se dă forţos şi tare ca Ceahlăul, la umbra căruia s-a născut şi a crescut. Conduce o limuzină bengoasă cu ITP-ul la zi şi în fiecare vară vine la Iaşi, oraş boieresc universitar. Motivaţia? Se întâlneşte cu foştii colegi de studenţie de la Facultatea de Istorie şi Filosofie, grupele 134 şi 135, promoţia ’57-’62. Nu a absentat niciodată. În fiecare vară, în prima sâmbătă din iunie e prezent în faţa Universităţii, la umbra statuii lui A. D. Xenopol. Vine în „dulcele târg” când înfloresc teii lui Eminescu. S-a obişnuit cu parfumul lor, inconfundabil, impresionant mai ales în Copou. După strângerile de mâini şi tradiţionalele pupături, tomnaticii studenţi, tot mai puţini de la an la an, urcă în amfiteatru II-7, numit „al istoricilor”. Aici, dau drumul la amintiri. Foştii studenţi, astăzi profesori universitari Ion Todiraşcu şi Dumitru Vitcu – fratele artistului, Dionisie, fac expuneri de actualitate. Nu lipsesc întreruperile intenţionate, bancurile şi apropourile hazlii. Odată cursurile terminate se trece Str. Mohănescu şi se ajunge la Casa Universitarilor unde începe o luptă crâncenă cu berea, vinul sau votca. Fiecare după pungă şi starea sănătăţii, care la mulţi cam lasă de dorit.
A doua zi se pleacă în excursie pe un itinerar de mult stabilit. Anul trecut, de pildă, petrecăreţii au campat la Piatra-Neamţ, la „Troian” unde obişnuieşte să servească masa îndrăgita artistă Draga Olteanu Matei. De aici, băieţii veseli au luat-o pe la Poiana Teiului spre Văratec, Secu şi Agapia. A fost ţuţi, zic participanţii.
Să revenim la Moş Ţuiac, pe numele lui întreg şi corect, Constantin Cojocaru din satul Lunca Gâştei, judeţul Neamţ. Înainte de a fi moş a fost ţânc ca tot omul, apoi a ajuns la vârsta senectuţii. În copilărie a mers la şcoală cu pluta. Ieşea la malul gârlei, a Bistriţei, se urca pe un grind îndemânos şi de acolo ţuşti pe prima plută ce cobora spre „Chiatra”. Avea dexteritate la urcat şi coborât din „tramvai”. Instalat pe plută se lăsa legănat 7 km până la şcoala din Borca, aici, iarăşi ţuşti pe mal şi intra în şcoală ca un localnic. Ingenios, nu? Cum se întorcea acasă? Perpedes apostolorum, pentru că mersul pe jos face piciorul frumos. Numai că, ulciorul nu merge de multe ori la izvor. Într-o zi frumoasă de primăvară, când Bistriţa era mai „umflată” şi furioasă, şcolarul din poveste era să se înece. Abia a scăpat din braţele Bistriţei. Când a intrat în clasă era murat ca o varză în preajma Crăciunului. Culmea, profesorul de fizică, Alexandru Ţăranu l-a luat la întrebări iar loazele, colegii, au râs de el cu lacrimi. Cum a sunat morala dascălului de la catedră? „Bine mă Ţuiac, acum treci în bancă, dar te sfătuiesc sincer când vii la şcoală să renunţi la acest mijloc de transport, deoarece te expui la mari primejdii!” De ce Domnul de la catedră l-a poreclit pe poznaşul elev „Ţuiac”? Pentru că era înalt, ciolănos şi ascuţit la boi, semăna cu ţuiacu – unealta cu care se oprea pluta. Se povesteşte că, pentru sfidarea Bistriţei, Ţuiac a încasat o bătaie straşnică de la părinţi. Că vorba aia, un copil nebătut e ca un ogor neprăşit.
Şi anii au trecut, „Ţuiac” a terminat liceul din Borca, a dat admitere la Facultatea de Istorie Filosofie din Iaşi şi a ajuns profesor. Că în tinereţe a fost şi plutaş cu carnet pe Bistriţa moldovenească, muncitor necalificat la pădure şi bucătar de ocazie la… asta e deja altă poveste. În vara lui ’62, când făcea a doua convocare militară de student, cea de 90 de zile, feciorul de ţăran de sub semeţul Ceahlău a fost recrutat de Ministerul de Externe pentru Diplomaţie. A ajuns în „oraşul luminii”, la Paris, ca diplomat la Ambasada României. L-a imitat pe colegul său de studenţie Sicu V. Macovei, care a desfăşurat o prodigioasă activitate diplomatică la Berlin, Madrid, Santiago de Chile, Rio de Janeiro, Montevideo şi Cuba. E ceva fenomenal ca fiul unui ţăran, a unui plutaş, cu mâinile bătătorite de topor, ţapină şi ţuiac să ajungă diplomat în ţara lui „Voltaire”. Astăzi, când românii „ajunşi”, servesc la sindrofii homari sau somoni afumaţi, iar alţii merg în Spania la cules de portofele, faptele lui „Ţuiac” par normale. Ultima ispravă e eroului nostru, dascăl la Universitatea de Medicină şi Farmacie din Tg. Mureş – a fost scrierea unei cărţi frumoase. Numele ei? „Plutăritul pe Bistriţa. Incursiune în Istorie”, 2010, 326 de pagini. Cum prima ediţie a pomenitei cărţi s-a epuizat, recent autorul a prezentat la Casa Cărţii din Piatra-Neamţ, ediţia a doua „revăzută şi adăugită”. Cine vă garantează veridicitatea acestor informaţii? Faimosul Moş Ţuiac prin autograful semnat la 29 mai 2010. Citez! „Profesorului Dumitru Rusu cu prietenie de la colegul său de facultate din Iaşi”.
Dumitru RUSU