În romanul intitulat,, Avatarul Roşu”, titlul ce trimite la proza eminesciană, Mihai Hanganu realizează o proză narativă pe un ton colocvial, cucerind cititorul încă de la primele pagini ale cărţii. Tot aici, el insistă să precizeze ideea scrierii: „Ceea ce urmează să aflaţi ţine de un lucru sigur. Nu rămâne nimic în viaţa omului care să nu se lege de alte lucruri. Iar enigmele, atunci când există, au rostul lor de a încinge sensul vieţii: unele dăinuie de secole sau chiar milenii.”
Respectând canoanele romanului clasic, autorul se conformează celor cinci părţi ale unei naraţiuni, acordând o atenţie aparte, în primul rând, „expoziţiunii”, unde precizează locul acţiunii – localitatea Hangu, la poalele Muntelui Ceahlău, locul de baştină al unui erou principal – Victor Lacela. Facem cunoştinţă cu acesta în momentul reîntoarcerii lui în ţară, după un exil de 60 de ani în America, respectându-se, astfel, şi regula timpului acţiunii.
Motor al intrigii, curiozitatea consătenilor lui– ajunşi la venerabile vârste de aproape o sută de ani, veniţi la întâlnirile periodice cu Victor Lacela, după 1990, ca la un fel de „sfat al bătrânilor”, un alt fel de „Poiană a lui Iocan” – este alimentată printr-o întrebare adresată de fostul exilat adunării: „Cine este prinţul deşertăciunilor, denumit apoi Avatarul Roşu – împărat al trădării, care a cutremurat România, şi nu numai?”
Prin personajul său Victor Lacela, autorul încearcă şi dă un răspuns la „buclucaşele balansări între socialismul ştiinţific şi economia de piaţă din capitalismul sălbatic care nu s-a obişnuit cu întortocheatele cărări din Olimpul românesc”, întrebări ce frământă tot neamul nostru. De fapt, întâlnirile acestui grup format din cinci nonagenari, cărora li se va alătura în partea a doua a cărţii psihologul Alin Păstoru, nu este decât un pretext pentru a prezenta o perioadă din istoria României dinainte de 1989, în care se relatează despre „epopeea Bicazului”, precum şi despre construirea unor mari obiective industriale din judeţul Neamţ.
Acţiunea este plasată în perioada postului mare, în preajma săptămânii patimilor, „încărcată de obiceiuri şi practice creştine rămase nealterate în conştiinţa românului indiferent de perioada istorică parcursă în cei peste două mii de ani, de la Hristos încoace”, prilej minunat pentru autor de a-şi etala cunoştinţele în domeniu.
Mihai Hanganu îşi concepe naraţiunea după modelul sadovenian al popasului de la Hanu Ancuţei, punându-şi personajele să-şi „răsfoaie”, pe rând, „tolba plină” de amintiri de pe vremea construirii barajului de la Bicaz, „minunăţia naturii şi liniştea muntelui”.
Întreruperea întâlnirilor determinată de sărbătoarea Paştelui oferă lui Mihai Hanganu un prilej potrivit de a-l pune pe Vasile Condeescu, „cinstit şi neobosit creştin”, să „cugete doar pentru el”, relatând o pagină din istoria României, despre perioada anului 1944, când armata română se retrage de pe Frontul de Est, când Regele Mihai ordonă întoarcerea armelor împotriva nemţilor, totul văzut prin ochii soldatului Costache, într-o naraţiune copios pigmentată cu bancuri pe seama „eliberatorilor” sovietici. Dar, nici în momentul de faţă, când, chipurile, trăim într-o desăvârşită democraţie, Victor Lacela nu scapă de „suferinţa şi dezamăgirea pe care a trăit-o atâţia ani”.
În acelaşi timp, dincolo de implicarea politică a cărţii, Mihai Hanganu se dovedeşte un bun cunoscător al tainelor şi frumuseţilor naturii montane din Ceahlău şi, nu în ultimul rând, un iscusit mânuitor al cuvântului ce le pune în pagină literară, socotind că acest munte este străbătut de cea mai puternică axă energetică a pământului, fenomen încă neexplicat de nimeni: „Ceahlăul se numără printre cele mai misterioase masive muntoase din România. În primele ore ale dimineţii, la răsăritul soarelui, deasupra masivului, apar, în mod inexplicabil, nişte jocuri de lumini. Nu întâmplător se spune că acest munte ar fi fost în trecut casa zeului dac Zamolxis. Nu cumva Dimitrie Leonida, iniţiatorul şi realizatorul măreţului proiect de pe Bistriţa, cugetă pentru el Iulius Grozavul, în alegerea acestui loc, pentru a da ţării lumină, a plecat de la legenda ce susţine prezenţa ei de veacuri în această zonă!?”
Romancierul s-a documentat şi a studiat o întreagă bibliografie despre Muntele Ceahlău (de la Dimitrie Cantemir la I. Simionescu), face referiri la fenomene precum „Umbra piramidei” şi „Calea cerului”, iar minunăţiile Muntelui Ceahlău, sunt văzute prin ochii diferitelor vârste omeneşti (de la copilul de 9 ani la aproape nonagenarul Vasile Ursu).
Considerăm că romanul „Avatarul roşu” este cea mai bună carte de proză pe care Mihai Hanganu a publicat-o până acum, aceasta depăşind din punct de vedere stilistic toate cărţile sale de proză şi poezie publicate până în prezent.
Prof. Constantin TOMŞA