Am să plec de la cuvintele din ultima parte a scrisorii lui V. D. Nicolescu, pusă de autoare „În loc de prefaţă”- „Dragă Doina”, Bucureşti, 24-VIII-1981: „Acestea sunteţi voi, tu şi numele tău, simbol de viaţă şi de nădejde.
Dacă data apariţiei cărţii e reală şi corespunde şi cu (scrierea ei) elaborarea ei, la vârsta pe care o ai, e o adevărată minune că ai rămas „simbol de viaţă şi de nădejde”, păstrând atât de proaspătă şi curată imaginea unei lumi pe care ai cunoscut-o, mai ales, prin mama ta, traversând cea mai tulbure şi mai controversată din istoria acestei ţări, epoca socialismului atotbiruitor şi, reînviind după 1989 la fel de proaspătă şi curată în acest marasm social şi moral imposibil de imaginat.
Cartea din faţa mea nu e nici un jurnal în sensul strict, nici ceea ce numim „memorii” sau „amintiri”, deşi are câte ceva din toate şi stilistic şi afectiv, aşa că tot tu singură ai definit-o cel mai bine „o harababură bună”…
„Am să mă folosesc de o poveste a unei fetiţe a cărei viaţă a fost o harababură”- (Radiografie sentimentală, pg. 5). De fapt, motivul central al cărţii este „mama ta” a cărei icoană a rămas la fel de vie pentru tine, peste ani.
Prin cartea ta, se adevereşte încă o dată că „mama mea e cea mai bună, cea mai deşteaptă şi cea mai frumoasă mamă din lume”.
Folosindu-se în plan expresiv de o adevărată harababură stilistică, în ansamblul ei, cartea oferă o lectură plăcută şi uşoară mai ales pentru cei ajunşi la vîrsta amintirilor.
Structura cărţii, oferită cititorului prin Cuprins şi Legendă, ne oferă interiorul afectiv şi reflexiv al autoarei faţă de sine, mediul familial şi social în care s-a format şi a crescut raportat la tăvălugul istoriei dominat mai ales de factorul politic şi evenimentele cruciale ale unei epoci post staliniste.
La toate acestea se aplică zicala tradiţională: „orice coincidenţă cu realitatea nu e absolut întîmplătoare, ci căutată şi cît mai respectată”.
Evenimentele urmează mai ales cursul memoriei afective, dar uneori se intersectează cu reflecţiile autoarei ancorate în timpul real, al cotidianului. Familia, anii copilăriei şi îndeosebi ai adolescenţei corespunzători studiilor liceale sunt evidenţiate prin întâmplări, evenimente şi prietenii pe care le-a păstrat vii şi imaculate în sufletul ei. Calitatea esenţială a autoarei şi implicit a scrierii constă în capacitatea retrăirii , a evocării. Numele proprii sau iniţialele folosite au identitate reală, dar sunt evocate într-o manieră în care ar putea deveni şi personaje literare. De fapt, această calitate a ei de a metamorfoza observaţia directă, reflecţia acidă în materie sensibilă specifică literaturii este mult mai perceptibilă în versurile ce întregesc în partea finală această scriere.
La final, scrierea colegei noastre Doina Teodoru Gavriliu merită atenţia celor din jur, a colegilor de catedră, iar prin calităţile ei literar artistice poate fi şi o lectură plăcută pentru toţi cei îndrăgostiţi de lectură.
Ştefan CORNEANU