Fiecare dintre noi a avut, prin şcolile prin care a trecut, colegi care dădeau semne grave de genialitate. Un coleg de-al meu avea un talent uriaş pentru matematici. Manualele deveniseră floare la ureche, profesorii înşişi îl rugau să decodifice „mesajul” multor probleme în cifre şi radicali, în „necunoscute” şi „mulţimi”. La facultate, mai apoi, toţi i-au prezis că o să ia „Nobelul” pentru că simplifica orice calcul, dând definiţii noi, formule care concurau calculatorul. Şi-a dat licenţa cu o lucrare care devenise o obsesie a sa, „vectorii principali în rezultantă incidentală cu teoria relativităţii”, care aducea nuanţări la tot ce propusese Einstein, făcând accesibilă practicii teoria marelui înaintaş. Specialiştii de la Stockholm, care acordau premiul Nobel, se zicea că erau cu ochii pe el… Între timp genialul coleg s-a însurat cu o fată din satul natal, la îndemnul părinţilor care îl voiau om la casa lui. Fata terminase un institut pedagogic, era învăţătoare şi uimise satul pentru că ştia să cânte la vioară „Balada” lui Ciprian Porumbescu. Aşa au apărut primii doi copii, la îndemnul imperios al naşilor. Candidatul la „Nobel” fugea după lapte praf şi banane, după antidiareice şi papucei antiplatfus pentru copii. Specialiştii de la Stockholm s-au plictisit să-l mai aştepte să-i dea premiul „Nobel”. Opinia publică l-a uitat şi ea. S-a apucat de băut cu sătenii care îi spuneau ritos „dom’ profesor”. Rachiul era ieftin. Când era nervoasă, nevasta sa, învăţătoarea, îl făcea idiot. Mama soacră ofta în preajma lui gândindu-se că fiică-sa nu a avut noroc în viaţă. Când un fost profesor de-al său, ajuns academician între timp, a venit în sat să-l caute, să-i ceară soluţia la o problemă, poştaşul l-a întors din drum: „Domnule, pari om normal…! Ratatului ăluia îi ceri soluţii…?”. După aceea n-am mai auzit nimic de colegul meu. Poate a mai făcut un copil, doi, poate şi-a luat (totuşi) gradele didactice… Totul e posibil! Sau poate a renunţat şi la asta convins că sunt prea mulţi proşti care se bat pe lumea asta pentru tinichele. Cine mai ştie? Oricum, vorba lui Ţuţea: „Cine intră în sat îl mănâncă specificul naţional!”
Adrian ALUI GHEORGHE