Preţuiţi şi dragi truditori la „Apostolul”,
A fost pentru mine o adevărată surpriză apariţia apelului în numărul din mai. Mărturisesc. Într-o criză de disperare şi furie faţă cu realităţile din ţară şi din satul meu natal, am scris acele pagini, în pofida scepticismului „clasic” (dobândit, nu nativ) al soţului meu, poate naive, poate patetice, dar cinstite, şi le-am trimis tuturor organelor de conducere ale învăţământului, doamnei Andronescu, unor redacţii de reviste etc. Singurul ecou a fost din partea dumneavoastră. În rest, o tăcere deplină. Ca totdeauna…
Alături de soţul meu, de multe ori disputându-ne ecranul ordinatorului (că aşa-i zic cei de aici – sic!), după o aşteptare lunară presărată cu emoţii şi supoziţii, citim şi recitim paginile revistei. Soţul meu are şi o motivaţie subiectivă. Temelia revistei, prima serie, o puseseră ai lui, cei din Dobreni (Mihai Avădanei, Constantin Luchian, Mihai Cojocaru) dimpreună cu prietenii lor pietreni, profesori şi învăţători dedicaţi şcolii nemţene.
Mă interesează din ce în ce mai mult echilibrul, bogăţia informaţiei, caracterul critic, acurateţea scrisului, profesionalismul din conţinut şi din punerea în pagină, toate demonstrând valoarea colectivului de colaboratori şi a redactorilor. Desigur, prezenţa în conducere a unor prieteni de o viaţă, ca Gheorghe Amaicei, căruia învăţătorimea din Neamţ ar trebui să-i imortalizeze chipul pentru ce a făptuit, a unor foşti elevi de demult, pe care îi preţuiesc, ca Lucian Corneanu, a unor temeinici intelectuali, între care îndrăznesc să-i amintesc pe domnii Constantin Tomşa şi Gheorghe Ţigău, cu rugămintea de a nu supăra pe cineva, a dragei mele Ada Popovici, pe care o iubesc dintotdeauna precum îmi iubesc fiica, este – această prezenţă – suport pentru emoţiile de acum.
Un gând bun, de preţuire, pentru domnul Mircea Zaharia, pe care îl ştiu de multe decenii, dar de departe, şi abia acum mi se dezvăluie, cu profesionalismul şi devotamentul său pentru CUVÂNT.
Am dorit să vă scriu mai cu seamă pentru a vă ruga să nu obosiţi, să faceţi cu îndrăzneală şi abnegaţie ce aţi început, fiindcă trăim într-o epocă aculturală şi „Apostolul”, ca orice apostol autentic, ţine sus făclia speranţei, de care avem atâta nevoie!
Cu respect, preţuire şi mulţumiri,
Alexandrina Camelia MANCAŞ
Nevers – Challuy, 14 mai 2013