Orice construcţie este înălţată de un meşter, cu cât acesta este mai priceput, cu atât lucrarea este mai trainică şi mai frumoasă. Numele meşterului se uită, dar construcţia este admirată pentru însuşirile ei.
Orice om este o construcţie!
„Materialele” sunt transmise prin naştere, de părinţi, dar există date genetice provenite de la bunici, străbunici, stră-stră-străbunici. Cu materialul acesta, diferit de la o fiinţă la alta, trebuie să lucreze dascălul. Fiecare om este un unicat de o complexitate uluitoare.
De mult timp nu mai există (în mod real, material) posibilitatea educaţiei individuale, per-sonalizate. Lucrul „în serie” uniformizează, în ciuda eforturilor dascălilor de a se plia pe cerinţele fiecăruia dintre cei 30-35 de elevi din clasă.
Ziditorul de oameni se zideşte construind. Dascălul este în acelaşi timp Manole şi Ana. El se bucură pentru fiecare centimetru din construcţia numită ELEV. Munca sa este anonimă, modestă, continuă.
ÎNVĂŢĂTORUL se aseamănă cu o furnică ce poartă uneori poveri mai mari decât propriul trup. Se aseamănă cu un bijutier care lucrează în filigran, aplecându-se cu încăpăţânare asupra fiecărei virgule pe care o aşează corect pe pagină. Se aseamănă cu un preot pentru că intră în clasă ca în biserică, dornic să aducă lumină, credinţă, înţelepciune.
DASCĂLUL este părintele de la şcoală, uneori ţinând locul celor plecaţi în alte zări, dincoace sau dincolo de timp, sau – şi mai rău – a acelora care-şi percep pruncii ca pe nişte poveri, ori pur şi simplu au uitat de ei.
DASCĂLII sunt ca stelele, împrăştie lumină şi căldură de când răsar până ce apun, pentru că da, şi pentru ei vine vremea „ să cadă o stea”.
DASCĂLII sunt precum gladiatorii – luptă încrâncenaţi cu secundele, cu legile şi cu materia însufleţită, cu fiinţa pe care o modelează, uneori împotriva voinţei ei.
DASCĂLII sunt fragili precum puii abia ieşiţi din găoace. Ei nu ştiu cum să se apere, pentru că au fost învăţaţi numai cum să-i ocrotească pe alţii.
DASCĂLII sunt actori care joacă mereu într-o altă piesă fără sufleur şi cu spectatori care-i pândesc fiecare gest. Dascălii trebuie să-şi ascundă durerile sub zâmbete înţelegătoare distribuite cu dărnicie celor din bănci. Ei sunt psihologi şi bănuiesc de ce stă ascunsă la-cri ma în ochii copilului.
ADEVĂRATUL DASCĂL trebuie să poată, să vrea, să reuşească, să inventeze pen-tru fiecare copil „strategia” potrivită. De la grădiniţă până la universitate şi chiar mai de-parte o mulţime de „meşteri ziditori” se întrec să desăvârşească fiinţa inocentă care a intrat doar la câţiva anişori într-un sistem complicat, numit educaţie.
Se poate întâmpla ca vijelii şi furtuni cumplite să zădărnicească „înălţarea construcţiei”. Orice pierdere, orice rătăcire este o rană deschisă pentru dascăl, pentru că fiecare din şcolarii pe care-i îndrumă, este o mlădiţă a sufletului său.
Graba în „construcţia” aceasta de spirit şi materie, poate avea consecinţe nebănuite şi tragice. Cine se grăbeşte în educaţie plăteşte scump în anii următori, căci „zidirea” se poate nărui din om, în neom.
Ziditorul de oameni este: bijutier, preot, actor, psiholog, mamă, tată, inventator, luptător (cu inerţia), furnică încăpăţânată şi munte de răbdare, într-un cuvânt el, ziditorul de oameni, este ALESUL LUI DUMNEZEU.
Prof. Monica Maricica CRISTEA