– Aici eraţi? De când vreau să dau de dumneavoastră!? Vreau să relatez despre cartea pe care aţi scris-o, în revista şcolii, în Anotimpuri. Sunt profesorul Tomşa.
– Aici sunt! (am răspuns surprinsă şi bucuroasă, desigur)
– Să veniţi la şcoală, să vorbim. Aduceţi şi cartea. Vă aştept!
Eram la lansarea primului volum de poezie al regretatului poet Petre Berea. Mă aflam la masă, lângă profesorii mei din şcoala generală: familia Elena şi Ion Ştefănescu (dumnealui rămânând doar în amintiri şi în fotografii, din luna februarie a acestui an, de când a plecat dintre noi).
Domnul profesor Tomşa se afla lângă masa noastră, în mână cu primul meu volum de poezie, apărut nu de mult timp. I-l oferisem unui domn pictor care, la rândul dumnealui, aflat în dialog cu Domnul Profesor, i-l dăduse pentru puţin timp. În clipele următoare, tot acest domn ne-a făcut cunoştinţă, făcând astfel posibil dialogul redat mai sus.
Aşa l-am cunoscut pe Domnul Profesor Tomşa. Atunci ne-am văzut pentru prima dată. Am dat curs invitaţiei şi în foarte scurt timp a început colaborarea noastră care a durat câţiva ani.
Am făcut împreună selecţia celui de-al doilea volum al meu de poezie, i-am cerut părerea despre cel de-al treilea (şi ultimul editat), volum care „era altceva”, „de altă factură”, după cum Domnul Profesor a sesizat imediat şi mi-a confirmat.
Domnul Profesor era foarte activ, prezent peste tot, acolo unde aveau loc evenimente culturale: lansări de carte, vernisaje, întâlniri pe diferite teme. Venea şi la grupul nostru „Pro Basarabia şi Bucovina”, grup înfiinţat şi condus de regretatul profesor Traian Cicoare. Profesorul Tomşa avea sute de cărţi citite şi tot atâtea recenzii; precum şi nouă cărţi scrise de Dumnealui. Făcea parte din câteva colective de redacţie.
Ca orice „pom”, cu multe roade, aflat în vederea tuturor, a mai fost şi „lovit” uneori. Îşi pansa, în tăcere, rănile, îşi ascundea mâhnirea în inimă. Nu făcea reproşuri, nu se certa, nu se lamenta. Dar i se citea mâhnirea pe chip şi în vorbă. Atunci, vorba-i molcomă, moldovenească, devenea mai molcomă şi se lăsa puţin mai mult aşteptată.
Pentru că era foarte atent la ce trebuia să spună, pentru ca în final să spună doar: „e părerea dânşilor”, „e părerea lui”, „fiecare are dreptul să spună ce gândeşte”, „e loc pentru fiecare”, „nu vreau să mă cert cu nimeni. Pentru că viaţa e prea scurtă şi nu avem timp pentru împăcare”.
Modest, cu bun-simţ, cu respect pentru cei mari şi cunoscuţi din breaslă, dar şi pentru noi, cei mici, necunoscuţi, ori cunoscuţi foarte puţin, scoţându-ne în lumină, atât cât putea, cultiva în jur relaţii de prietenie.
La selecţia de texte, venea cu o idee… cu un sfat… dar întotdeauna lăsa autorul să hotărască. Nu insista asupra propriilor idei, dându-i timpul, dreptul şi ocazia fiecăruia să se exprime, simţindu-se bine în atmosfera de armonie şi prietenie, fără reticenţe, fără inhibare în exprimarea ideilor personale…
Dar, dincolo de aparenţa unei împăcări cu viaţa, cu timpul scurs, i se vedea pe chip, o mâhnire greu de estompat. Această ultimă dramatică perioadă de viaţă i-a fost mângâiată de bucuria adusă de copii şi nepoţi, de sprijinul, susţinerea morală şi ajutorul oferite de soţie în tot ce însemna viaţa zilnică, dar şi-n activitatea literară pe care nu a întrerupt-o, chiar dacă picioarele şi ochii intraseră, pe rând, într-o dureroasă şi lungă „vacanţă”.
A intrat însă şi Domnul Profesor într-o lungă şi nedorită de nimeni „vacanţă”. Şi pentru ca plecarea să fie şi mai dureroasă, despărţirea a fost chiar în ajunul „Zilei Învăţătorului”, pentru ca să ne putem aduce aminte mereu de acest apostol moldav.
Mentor discret şi bun confident, un „seif sigur”, acest „Împătimit de lectură” era şi un împătimit în păstrarea pentru sine a lucrurilor considerate de Dumnealui că trebuie să nu fie spuse, ştiute.
„Am să-ţi spun, dacă o să fie să ne întâlnim în altă lume… în altă viaţă… Mărioară” (îmi spunea). Nu-mi rămâne decât să aştept acea întâlnire, care pare să nu fie prea depărtată, căci „Mărioara” de atunci, este acum mătuşa Mărioara. Şi nu are un cireş lângă balcon, plin cu cireşe, dar are în casă un „cireş” cu poeziile publicate în decursul multor anotimpuri, în … Anotimpurile Colegiului Tehnic „Gheorghe Cartianu”.
Pentru acest „cireş” şi pentru toată colaborarea, pentru aprecierea şi încrederea pe care mi le-aţi acordat, vă mulţumesc, Domnule Profesor Tomşa!
Vă doresc să fiţi pentru veşnicie în inimile noastre pământene şi în Bunătatea şi Lumina Bunului Dumnezeu, după cum, cu bunătate ne-aţi scos în lumină pe mulţi!
Mărioara
sau veşnica elevă Maria DIACONU
11 iulie 2021