Continuăm cu partea a treia a studiului nostru, arătând că literatura lui Mihail Drumeş are şi o valoare documentară. Romanele sale preiau „ingredientele” vieţii interbelice – preocupări, forme de petrecere a timpului liber, gusturi, aspiraţii, relaţii sociale – şi le transformă în substanţă narativă. Cercetări recente (Alex Goldiş, în revista „Transilvania”, 2021) observă că proza lui nu încearcă să concureze cu literatura „mare”, ci coboară în spaţiul cititorului şi preia de acolo subiectele care îl interesează. În acest sens, Drumeş poate fi citit nu numai ca romancier sentimental, ci şi ca un observator al sensibilităţii sociale a epocii sale.
Poate că aceasta este şi explicaţia pentru care Drumeş a rezistat mai bine decât multe alte nume ale literaturii de consum. Nu este suficient să construieşti o poveste cu succes comercial pentru ca ea să supravieţuiască aproape un secol. Trebuie să existe în ea ceva care poate fi reactivat de fiecare generaţie. În cazul lui Mihail Drumeş, acel ceva pare să fie emoţia recognoscibilă: primul sentiment puternic, orgoliul rănit, dorinţa de a fi iubit, teama de abandon, fascinaţia pentru celălalt şi regretul pentru ceea ce nu mai poate fi reparat.
De aceea, poate că verdictul cel mai drept asupra lui Mihail Drumeş nu este nici „mare scriitor”, nici „scriitor minor”. Ambele formule sunt prea sărace. Mai potrivit ar fi să spunem că autorul este un scriitor important al literaturii de largă circulaţie şi al sensibilităţii sentimentale româneşti, un prozator care a ocupat un loc mai înalt în memoria cititorilor decât în istoriile literare tradiţionale. Cercetarea actuală începe tocmai să privească această discrepanţă ca pe un fenomen ce merită explicat, nu ca pe o anomalie care trebuie ascunsă.
Iar dacă ar fi să-i răspundem, peste timp, criticii care au privit cu neîncredere literatura lui, am putea spune simplu: aveţi dreptate în unele privinţe. Da, există sentimentalism! Da, există melodramă! Da, unele personaje sunt mai degrabă tipuri decât conştiinţe de mare complexitate, iar unele conflicte sunt împinse până la limita neverosimilului! Dar aceste limite nu anulează ceea ce romancierul a ştiut să facă foarte bine: să construiască o poveste, să creeze tensiune, să vorbească direct cu cititorul şi să surprindă, cu o sinceritate uneori dezarmantă, intensitatea vârstei tinere.
Şi poate că aici se află răspunsul la întrebarea cu care am început. Critica l-a ţinut o vreme la uşa canonului, cititorii însă i-au deschis mereu uşa casei lor. Iar literatura adevărată nu este făcută numai din nume înscrise în manuale. Ea este făcută şi din cărţi pe care cineva le-a citit într-o vară, într-o vacanţă, într-o după-amiază de liceu, din cărţi care au fost împrumutate unui prieten şi nu s-au mai întors, din cărţi pe care un adult le regăseşte într-o zi şi le deschide cu un zâmbet: „Pe asta am citit-o când eram tânăr…”. Într-un asemenea loc, Mihail Drumeş şi-a câştigat, poate, adevărata posteritate.
Cred că această secvenţă ne apropie foarte bine de finalul întregului text, pentru că nu-l idealizează pe Mihail Drumeş, dar nici nu-l nedreptăţeşte. Şi, mai ales, ne permite să transformăm opoziţia „critică vs. public” într-o problemă mai interesantă: cine hotărăşte, în cele din urmă, cât valorează o carte – canonul sau memoria cititorilor?
* * *
Poate că, după toate acestea, Mihail Drumeş nu mai trebuie nici apărat, nici condamnat. El trebuie, pur şi simplu, citit. A-l transforma într-un mare scriitor, ignorând limitele prozei sale, ar însemna să-l idealizăm; a-l reduce însă la un autor sentimental, prea accesibil şi prea îndrăgit de public pentru a putea fi luat în serios, ar însemna să-l nedreptăţim. Între aceste două extreme se află locul lui adevărat: acela al unui scriitor care a ştiut să spună poveşti, să construiască personaje memorabile şi, mai ales, să intre în sensibilitatea unor generaţii întregi de cititori.
Poate că nu întâmplător cele mai cunoscute cărţi ale lui Mihail Drumeş se întorc mereu la iubire, adolescenţă, prietenie, orgoliu, alegeri şi pierdere. Sunt lucruri care se schimbă foarte puţin de la o generaţie la alta. Se schimbă oraşele, şcolile, hainele, felul în care oamenii comunică; se schimbă lumea din jurul tânărului, dar nu şi neliniştea lui de a fi iubit, dorinţa de a fi înţeles, frica de singurătate sau sentimentul că prima iubire ar putea fi, într-adevăr, iubirea vieţii. De aceea, un adolescent poate deschide astăzi o carte de Mihail Drumeş şi, după câteva pagini, să descopere că autorul care a scris-o cu multe decenii în urmă vorbeşte încă despre el.
Iar aici poate că se întâlnesc, în sfârşit, Mihail Drumeş, adolescentul, scriitorul şi cititorul. Copilul din Balş, elevul din Craiova, tânărul care a descoperit literatura şi omul matur care a transformat amintirile, observaţiile şi neliniştile sale în ficţiune nu sunt personaje separate, ci ipostaze ale aceluiaşi destin. Iar dacă în cărţile lui au rămas urme ale biografiei, ale şcolii, ale locurilor natale şi ale unei anumite epoci, ele nu au rămas ca nişte simple documente. Au fost transfigurate în poveşti. Asta face literatura: ia ceea ce a fost şi îi dă o a doua viaţă.
Poate, aşadar, că cea mai potrivită măsură pentru Mihail Drumeş nu este nici locul pe care i l-a rezervat sau nu i l-a rezervat critica, nici numărul ediţiilor, nici chiar faima de care s-a bucurat. Măsura lui este cititorul. Cel care a stat cândva cu „Invitaţie la vals” în mâini şi a crezut că iubirea lui Tudor şi a Mihaelei este şi iubirea lui; cel care a urmărit „Scrisoare de dragoste” şi a învăţat, poate fără să-şi dea seama, cât de fragilă poate fi încrederea; cel care a trăit alături de „Elevul Dima dintr-a şaptea” aventurile unei vârste în care lumea pare încă fără margini; cel care a deschis „Cazul Magheru” şi a descoperit că, uneori, între o alegere şi urmarea ei se află un întreg destin.
Şi poate că aceasta este forma cea mai frumoasă de posteritate pentru un scriitor. Nu să fie doar pomenit, ci să fie întâlnit. Să existe, din când în când, un adolescent care să-i deschidă cartea pentru prima dată şi un adult care să o redeschidă după treizeci sau patruzeci de ani. Primul va găsi în ea ceea ce trăieşte; cel de-al doilea va găsi ceea ce a fost. Iar între cele două lecturi se află Mihail Drumeş – scriitorul pe care critica l-a privit uneori cu rezervă, dar pe care cititorii l-au păstrat în memorie. Poate că, în cele din urmă, nu este puţin lucru să rămâi în amintirea oamenilor după ce timpul a trecut peste cărţile tale. Iar Mihail Drumeş a rămas.
Prof. dr. Gheorghe BRÂNZEI

