De la un timp încep a pune stăpânire pe mine, sechestrându-mă şi ducându-mă cu ele acolo unde nu mi-i voia. Mă deştept ajuns într-un tărâm ca de basm pe care l-am părăsit demult şi de care mi-e tot mai dor. Deşi totul e confuz, mai de fiecare dată, îl văd înfrumuseţat. De altfel, şi copilăria celor mai amărâţi oameni, pare un asemenea rai. Când ziua scade, iar noaptea creşte, când simţurile şi experienţa te anunţă că iarna e aproape, cele trăite demult, amintirile devin parcă un refugiu. Fals ca toate falsurile! Din ele, vrei să iei o clipă, pe care să o mai porţi la butonieră. Poate una, cu care să te prezinţi dincolo. Un înţelept spunea că, dacă nu duci copilăria cu tine, ca pe o floare la butonieră şi nu mai simţi copilăria, lăsându-te copleşit de bătrâneţe, eşti pierdut! Întreabă-te dacă nu cumva, ai murit?
Copilăria, pe care o port cu mine, nu m-a părăsit niciodată. Pe seama ei pun o sumă întreagă de pozne, aspru condamnate de semenii bătrâni. Chiar de când am început a deveni om. Sunt întâmplările anilor când am dat de rostul lucrurilor, care adesea ne par fără niciun rost! Cele visate atunci, te marchează de-ţi apar ca întâmplări trăite aievea. O mare parte din ele vin de unde nu-şi au locul. Este tocmai locul pe care îl consider izvorul conştientului. Istorisirea acestor fantasme ar trebui începută cu „a fost odată, ca niciodată”. Totuşi, după modelul ştiut, voi începe a depăna amintirile dintr-un loc şi timp fixe, anume de la şcoala în care am păşit prima oară, astăzi, o bătrână doamnă scoasă la pensie cu titlul de „monument istoric”.
Când am ajuns la dumneaei, la 15 septembrie 1946 am găsit-o plină de tinereţe şi se numea „numărul 3 de băieţi”! Se ţinea bine, cu toate că era la vârsta când doamnele, demult nu-şi şi-o mai spun! Pe timpul celorlalte timpuri care veneau a devenit „nr. 1 mixtă”. Mai apoi, la destulă vreme după ce am părăsit-o, au numit-o, mai curând au numerotat-o ca pe cazărmi: „şcoala generală nr. 2”. Şi asta, când avea un ctitor, Costache Negri, o personalitate, cum puţine şcoli se pot lăuda că mai au, unul legat de istoria ţării, mai precis, de Unirea principatelor, Moldova şi Muntenia.
Lumea oraşului de astăzi în care trăim, în care se desfăşoară cea mai mare parte a copilăriei mele, nu mai cunoaşte această şcoală, „generală” rămasă Nr. 2, şi nici pe Costache Negri. Pe harta actualului municipiu rămâne un punct cvasi-necunoscut, deşi e aşezată aproape de centru. Modestă, ca soarta bătrânilor, stă retrasă într-un colţ, parcă tolerată de cea nouă care i-a răpit nu numai tinereţea ci şi ultima firmă, cu titlu cu tot!
De acolo, din acea şcoală veche, devenită astăzi un fel de muzeu, deloc la înălţime, după ce a fost făcută depozit de materiale, apoi depozit de „carte” al librăriilor pe când municipiul avea librării şi în sfârşit, un soi de muzeu, ca una dintre cele mai vechi şcoli ale târgului, încerc să adun cele câteva amintiri.
Acolo a început şi s-a desfăşurat viaţa, marcată de un timp şi o lume, pe care nu au cunoscut-o înaintaşii mei. De aceea, evocările mele arată ca pornirea la un drum nemaibătut. Un drum, care, pentru mine şi generaţia mea, a însemnat trecerea către alt timp, iar, pentru lumea în care trăiam, era o altă lume! Analiştii politici şi sociali m-ar putea contrazice dar, nefiind un profesionist, rămân la statutul de martor. Lumea mea devenea una a schimbărilor.
Monarhia care ne câştigase stima şi locul în Europa cea civilizată, după ce ne câştigase independenţa şi ne unise într-o singură Românie mare, acum era alungată de dictatura proletară a noii republici populare.
Lumea nu mai vorbea ca oamenii, cu domnule ori doamnă. Începuse a se vorbi cu „tovarăşe şi tovarăşă”. Pe toate acestea şi mai mult decât acestea, le-am prins în aceşti şapte ani de şcoală elementară. Între zidurile acelei şcoli – azi monument istoric, stă ascunsă de vremea care a trecut peste ea şi peste noi nu numai o bucată de istorie trăită, ci şi o bucată din sufletul generaţiei mele de copii. Generaţie care „l-a prins” pe ultimul rege, pe Dej şi pe Stalin, cărora le-am cântat slavă, ca lui Dumnezeu. Generaţie pe care partidul comunist a învăţat-o să rabde pentru că este o generaţie de sacrificiu. La fel şi celelalte care au urmat, tot de sacrificiu. După ceea ce numim revoluţie, am sperat că acest cuvânt „generaţie de sacrificiu” nu va mai apare. Dar…
Istoria fiecăruia dintre noi, începută în această şcoală atunci, în toamna lui 1946, a devenit una a unui întreg popor, scos din rosturile sale şi ajuns, în scurt timp, unul alcătuit din ţărani fără pământ, intelectuali cu patru clase, meseriaşi, la care de aur nu mai era meseria, ci apartenenţa la politica vremii. În câţiva ani, am devenit un popor fără elite, ale cărui valori au dispărut, fie în puşcării, fie în pământ. Cei care au putut, au scăpat cu fuga. Acele timpuri, pe restul cel gros dintre noi ne-a umplut de lehamite şi de neîncredere. Acesta e poporul român! Se salvează cine poate!!! Aşa că cei interesaţi să afle câte ceva despre duhul acelor vremuri, despre istoria adevărată a acestei ţări, pe care tot mai anemic şi palid o numim Patrie, să caute duhul strămoşilor pe care noi nu-l mai avem.
M-am apucat să scriu şi pentru că, noi, generaţia asta, nu vrem să trecem „la grămadă”, ca simpli trăitori, consumatori de timp într-o perioadă cumplită a istoriei. Generaţie cu eroii băgaţi în pământ care a avut de traversat un întreg pustiu. Nu am avut un Moise, care să ne călăuzească. Să ne arate capătul răbdării şi începutul unui nou viitor. Ne-a înghiţit pustiul adus de comunismul sovietic care, pe lângă multe alte distrugeri, a distrus Omenia din noi. Coşbuc, ultimul poet al ţărănimii, ne învăţase că româneşte-aşa a fost; să fii bun cu cel ce-ţi cere şi s-ajuţi după putere… Asta însemna omenia neamului românesc. Comunismul a şters-o. Iertat să-mi fie păcatul că, împotriva curentului vieţii de azi, istoria şi geografia mea au rămas împărţite pe neamuri, sau naţiuni şi nu „la grămadă”, adică într-o socoteală globalizată.
Biblia, cartea cărţilor, vorbeşte despre Dumnezeu „al neamurilor” şi nimic nu mă poate face să cred altfel! Lumea de astăzi, înstrăinată de El, uită că istoria nu este numai memorie! Ea este învăţătoarea celor care vor să înveţe din trecutul lor, aşa cum ne-a sfătuit dom’ profesor Nicolae Iorga la timpul său. …
Ioan GHERASIM