În sângele nostru mustesc ADN-uri străbune!
„Fiica învăţătorilor Ecaterina şi Alexandru Dabija, Alexandrina Camelia Mancaş a absolvit cursurile liceale la Colegiul Naţional „Petru Rareş” din Piatra-Neamţ şi este licenţiată a INEFS – Bucureşti.
A fost profesoară la Liceul „Carol I” din Bicaz, la Şcoala gimnazială „Elena Doamna” şi la Colegiul Naţional „Petru Rareş”, dobândind gradele II şi I în învăţământ.
Între anii 1964-1971 a desfăşurat o susţinută activitate artistică, fiind de două ori, în 1965 şi 1968, distinsă cu medalia de aur şi titlul de laureată a Concursului Naţional de Teatru pentru Neprofesionişti „I. L. Caragiale”, pentru care merite, în anul 1968, i s-a oferit un loc de studentă la Institutul de Teatru din Bucureşti, fără examen de admitere.
A colaborat la revista de profil a teoreticienilor din sportul românesc, ca specialistă în cultura fizică medicală şi a obţinut, cu un film şi un studiu pe această temă, în Cehoslovacia, la Praga, în concursul internaţional dedicat culturii fizice medicale, premiul întâi.
De asemenea, a colaborat la presa culturală, locală şi regională, şi la revista cadrelor didactice din judeţul Neamţ.
A scris drama „Omenie” şi a pus-o în scenă în anul 1971.
A părăsit învăţământul prin pensionare şi acum locuieşte în oraşul Nevers din Franţa, unde s-a dedicat picturii, având la activ peste o sută de tablouri în ulei.
A publicat: romanul psihologic „Eternitate de trei ani”(1993),volumul de versuri „Alb” (1997), volumul de schiţe şi povestiri „Iepurii de la Iepureni”, în colaborare cu Mihai Emilian Mancaş (1997) şi monografia „Şerbeştii lui Talpă” (2004).
Pregăteşte pentru tipar: drama „Omenie” şi un volum de povestiri inspirate din viaţa de odinioară a nemţenilor.” (N. R. Am citat din fişa bibliografică a cărţii)
Volumul „Covorul Regal” (Editura „Cetatea Doamnei”, Piatra-Neamţ, 2017) se deschide cu o poezie intitulată ISTORIA, o poezie care ar merita să fie citată integral, un CREDO, care prefaţează sau anunţă ideile majore ale textelor care vor urma. E această poezie nu doar o meditaţie doctă asupra istoriei, ci şi una sentimentală, care implică atitudine şi poziţie. Istoria este un arbore misterios/ răsărit dintr-o scânteiere a două pietre într-o vatră,/ înconjurat de pietre şi scântei peste oase şi flori de tei tămăduitoare;/… şi parfum răsfirat în memorii de fum (…) un trunchi puternic de lut ars,/ de amfore bete,/ de monede lucitoare… Dar arborele istoriei, „viaţa lumii”, cum ar spune cronicarul, are o secretă trăire imprevizibilă – oasele albe de ramuri căzute în noapte. /Topite-s de iarnă?/ Cum vor mai fi mâine?/ Ce mai ascund ele? –, pândită de primejdii cotidiene – carii ascunşi sapă cu zorul tunele – reţele,/ pândesc, dumică valoarea,/ despică filonul, lovesc, se hlizesc – de relativitatea adevărului – Minciună să fie? Scorneli şi poveşti, /cei proşti să le-asculte? – de riscurile neîmplinirii sufleteşti – Iubire puţină-i ivită sub stele…
Viziunea autorului rămâne totuşi una optimistă, împotriva primejdiilor enumerate – Avem muguri noi, doar ramul rămâne tot viu, dar stingher,/să poarte în coajă o nouă speranţă,/spre alt anotimp,/spre alt cer. Şi pentru că În sângele nostru mustesc ADN-uri străbune!/ ne spun luminate fărâmi de cărbune, Alexandrina Mancaş îşi ia propria ei bucată de cărbune în mână, scormonind spre propriile rădăcini.
Prima povestire „Covorul Regal”, poate cea mai densă naraţiune a volumului, descrie avatarurile unui covor, cu personaje şi însemne regale, datând din 1906, de la Jubileul de 40 de ani al încoronări regelui Carol, în
1866. Este un covor primit în dar de Ecaterina Camelia Dăscălescu (Cameluţa), de la tatăl său, învăţătorul Gheorghe Dăscălescu, care îi lasă moştenire sarcina răspândirii luminii cărţii la sate, dar şi dragostea şi respectul pentru „contribuţiile luminoase ale Regalităţii în istoria atât de zbuciumată a acestui popor.”
Istoria familiei Dăscălescu – Dabija – Mancaş se suprapune, odată cu cea a covorului jubiliar, peste dezastrele celor două războaie mondiale şi ale ocupaţiei sovietice, o veritabilă „cronică de familie”. Astăzi însă „Covorul Regal” adevărată avere de suflet a familiei a fost recuperat, dăruit Prinţesei Margareta, Custodele Coroanei României şi se află acum expus în castelul regal de la Săvârşin. Iar Mihai şi Alexandrina Mancaş „au urmat profesia părinţilor lor, dăruindu-şi toată viaţa elevilor din şcolile pe unde au profesat şi familiei.”
Celelalte povestiri ale volumului: Ultimii boieri din Talpa, Educaţia Didinuţei, Soţie de vânător şi Gugu fac din nou referiri la istoria sau patimile familiei. Sunt proze aflate la intersecţia memorialisticii cu literatura, relatate de un narator iscusit, care stăpâneşte bine tainele limbii române, are adesea umor sau efuziuni sentimentale, dar mereu, obsesia adevărului istoric. Mai ales a celui legat de familia sa. Să terminăm însă cu un citat de proză adevărată, un fragment desprins parcă din opera lui Sadoveanu:
Drumul şerpuia leneş sub copitele calului murg, care, simţind apropierea casei, zorea la trap, deşi era aproape frânt de oboseală. Călăreţul, venind de la Hanu’ Conachi, se grăbea şi el spre casă, cu gândul la fetele lui „cele cucuiete”. Făcuse doar câteva popasuri, în apropierea perdelelor de salcâmi şi scoruşi de pe marginea drumului sau la umbra răcoroasă a unor pomi răzleţi din capetele ogoarelor, ori lângă o fântână cu cumpănă, dintre cele ce-şi proiectau gâturile de lebădă pe orizont. Dormise la Hanu’ Conachi, într-o cămăruţă dosnică, pe care hangiul, prieten de cătănie, i-a cedat-o pentru odihnă, ştiindu-l că, de obicei, poartă bani mulţi în chimir şi într-o taşcă de piele ascunsă sub oblânc. Luncile Siretului şi Bârladului, unindu-se în preajmă, ascundeau adesea tâlhari căutaţi de potere…
Mircea ZAHARIA