Poet de o mare mobilitate stilistică, mânuind cu o egală virtuozitate versul liber şi prozodia clasică (are şi faima unui apreciat sonetist), Arcadie Suceveanu a cunoscut de-a lungul carierei sale poetice multiple mutaţii de viziune, schimbările de paradigmă sau numai de modă lirică fiind însuşite cu repeziciune şi eficienţă. Apropiat tradiţiei clasice, o vreme, o altă vreme poetul e un ironic dimovian sau dinescian, pentru ca, într-un târziu, să devină un împătimit al retoricii postmoderne, aşa cum o vedem funcţionând în cunoscuta poezie Maşina apocaliptică. Ultimele cărţi arată însă că poetul o poate lua oricând de la capăt, ca în volumul Fiinţe, umbre, epifanii (2011), întorcându-se dacă nu la izvoarele poeziei populare, atunci măcar la duioşiile sensibilităţii acesteia. O ilustrare notabilă a acestei sensibilităţi aflăm şi în poezia Colind (Vezi volumul Mesaje la sfârşit de mileniu, Chişinău, Literatura artistică, 1987, p. 133). O reproducem aici integral, fără acompaniament de instrumente membranofone sau aerofone, cum se obişnuieşte în rostirea tradiţională:
Ninge curat ca într-un dor de moarte,
Dezastre mari de fulgi se-ntâmplă-n cer…
La geamul plâns al casei de departe
Se-aude-n noapte-un cântec: lerui-ler…
Acum acolo ninge-a veşnicie,
Brazii miros a naştere în munţi,
Şi-ncet se sting în veghea lor târzie
Două făclii, doi pomi ajunşi cărunţi.
Umbrele lor ca-n vis mi se arată
Veghind la geam atât de-adânc şi greu,
Că din tăcerea lor însingurată
Îşi rupe vorba însuşi Dumnezeu.
Cumpăna vremii tulbure se-nclină
Cu focuri mari de ger spre cuibul lor,
Şi parcă-i soarbe-o stranie lumină,
Şi-ncet se duc prin aspre vămi de dor.
Pe fruntea lor se-ncheagă-un nimb de ceaţă,
În pieptul meu lucrează-un fier cu zimţi,
Şi tot mai des se-aud hăitaşi de gheaţă
Pe partea lumii, cea dinspre părinţi.
Pe căi de fulgi acuma m-aş întoarce,
Să cad la prag, zidit între nămeţi,
Şi ceasul lumii, cu noroase ace,
Să-l dau’ napoi cu, simple, două vieţi…
Dar ninge-n noapte fără vindecare
Cu lerui-ler peste-un sfârşit de veac…
Mi-e dor… Şi-adorm cu fruntea pe ninsoare,
Decapitat de-acest colind sărac.
Cu origini în practicile unor lumi demult apuse, pentru a evolua ulterior, în istorie deja, drept cântece profane sau religioase, colindele sunt, după cum aprecia Ovidiu Papadima, „frânturi folclorice păstrate cu pietate din viziunea unei lumi fericite, a noastră, aşa cum am vrut noi să fie, aşa cum ne-am vrea noi să ne ducem traiul în ea. În lumina magică a sărbătorii Crăciunului, gândul omului se îndreaptă către înălţimile albe ale lumii dumnezeieşti. Omul devine părtaş lafericirea bunătăţii divine. De miracolul Naşterii se bucură firea întreagă, cerul şi pământul cu toate ale lor. O imensă armonie în bucurie, pe care nu e iertat să o tulbure nici o nepotrivire. De aceea, săteanul se pregăteşte dinainte în tot chipul, ca să se integreze cât mai nesilit în claritatea ei. Caută să-şi organizeze cât mai amănunţit fericirea efemeră a acestor zile de înălţare. Dinainte, sufletul e purificat prin rugăciuni, trupului i se pregătesc veşminte curate şi frumoase, mese întinse care să-i înveselească dorinţele sale cele de lut. (…) Colindele îi aduc această viziune feerică de viaţă de care are nevoie, îi aduc imaginea lui purificată de orice negru pământesc, crescută pe un plan mitic. Colindele nu sunt la noi, la ţară, simple urări de sărbători, ci veşti, imagini de vrajă ale unei lumi înalte, în care am vrea să fim”.
Argumentul suprem, am adăuga, îl aflăm în reluarea sub fiece fereastră, de către colindători, a chemării „Sculaţi, sculaţi, boieri mari…”, orice fiinţă, orice creştin fiind înălţat astfel în demnitatea la care aspiră, fie ca gospodar între gospodari, fie ca om de aleasă condiţie spirituală.
Selectând evaluarea în cauză din extraordinara carte O viziune românească a lumii (1942) de Ovidiu Papadima, am ţinut să evidenţiez abrupt conflictul dintre perspectiva luminos-optimistă a colindului popular, în felul în care o punea în valoare celebrul folclorist, şi, pe de altă parte, aspiraţia poeziei culte de a regândi spiritul genului, pentru a-l armoniza cu o anumită dispoziţie sufletească a auctorelui modern, care, evadat de ani din spaţiul matriceal, trăieşte nu atât o stare elegiacă, cât o teribilă senzaţie de înstrăinare. Ea culminează, la Arcadie Suceveanu, în viziunea încărunţirii făcliilor-pom sau a pomilor-făclie la „geamul plâns al casei de departe”, al casei de departe a oricărui înstrăinat de sfinţenia pragului casei părinteşti.
Elaborând un poem din şapte catrene, în vers endecasilabic, Arcadie Suceveanu arată că îşi propune o reformăradicală a prozodiei colindului popular, bazată, de regulă, pe ritmul vioi al unor versuri de la 5 la 8 silabe.
Mai mult, invocând moartea din chiar versul liminar („Ninge curat ca într-un dor de moarte…”), poezia anunţă o altă bruscare a parametrilor genului, pentru că, în esenţă, colindul – care provine de la latinescul kalendae – este o poezie ce evocă naşterea, prima zi a anului (la romani), adică un nou început şi, nicidecum… stingerea. Având însă ştiinţă, de existenţa unei specii rare, a colindelor de doliu, Arcadie Suceveanu îşi orientează explorarea în această direcţie insolită: „Ninge curatca într-un dor de moarte, / Dezastre mari de fulgi se-ntâmplă-n cer… / La geamul plâns al casei de departe / Se-aude-n noapte-un cântec: lerui-ler…” Elementul de comparaţie (ca) avertizează, extrem de fin, că jocul aluziilor şi al ambiguităţilor abia începe. Îl reîntâlnim, practic imediat, în personificarea „geamul plâns”, care s-ar putea şi să nu aibă vreo legătură cu plânsul, fiind vorba doar de lăcrimarea unui geam aburit de diferenţele de temperatură interior-exterior. Oricum, în strofa a doua impresia de dramatică alunecare în bocet a vocii lirice se impune imagine cu imagine: „Acum, acolo ninge-a veşnicie, / Brazii miros a naştere în munţi,/ Şi-ncet se sting în veghea lor târzie/ Două făclii, doi pomi ajunşi cărunţi”.
Ultimele două versuri sunt create după acelaşi subtil tipic al dansului pe funii de nisip, ele desemnând atât dubla făclie a unor arbori înzăpeziţi, cât şi încărunţirea unei perechi de pomi (fructiferi, sugerează lexemul), care şi-ar fi îndeplinit omeneasca orândă de a-şi fi dat lumii rodul părintesc.
Strofele a treia – a cincea evoluează şi ele sub zodia părelnicului. Utilizarea comparaţiei romantice „ca-n vis” („Umbrele lor ca-n vis mi se arată”) deschide viziunea către inconsolabila veghe „la geam” a părinţilor, din a căror însingurată tăcere „îşi rupe vorba însuşi Dumnezeu”.
Devenind şi mai sumbră, viziunea poetică fixează în următoarele două strofe dureroasa mecanică a trecerii, oglindită în instinctul protector al dragostei filiale: „Cumpăna vremii tulbure se-nclină / cu focuri mari de ger spre cuibul lor, / şi parcă-i soarbe-o stranie lumină, / şi-ncet se duc prin aspre vămi de dor. // Pe fruntea lor se-ncheagă-un nimb de ceaţă, / În pieptul meu lucrează-un fier cu zimţi, / Şi tot mai des se-aud hăitaşi de gheaţă / Pe partea lumii, cea dinspre părinţi”.
Semnalând suferinţa în faţa trecerii inexorabile a vieţii părinţilor, poezia se putea încheia aici, pe această sobră notă de bocet neputincios, dar tânărul pe atunci (în 1987) poet Arcadie Suceveanu a adăugat încă opt versuri, oarecum eroizante, care vor fi fiind, poate, utile în ordine sentimental-didactică, dar tulbură limpedea instaurare a operei.
Devenind în strofele a şasea şi a şaptea reportaj liric (cam declarativ) al unei instanţe, care-şi versifică şi propria alunecare în somn („Şi-adorm cu fruntea pe ninsoare, / Decapitat de-acest colind sărac”, decretează ultimele două versuri ale textului), poezia amestecă vizionarismul autentic (reperabil în primele cinci catrene) şi niciodată concretizabilele elanuri duios-sămănătoriste („Pe căi de fulgi acuma m-aş întoarce / Să cad la prag, zidit între nămeţi / Şi ceasul lumii, cu noroase ace, / Să-l dau’ napoi cu, simple, două vieţi…”). Oricât de generos în intenţie, avântul personajului liric din poezia Colind începe să rimeze patetizant cu cel din celebrul reproş al urbanizatului erou al poeziei Bătrâni de Octavian Goga: „De ce m-aţi dus de lângă voi, / De ce m-aţi dus de-acasă…”
Dincolo de observaţiile pe care critica le va rosti chiar şi în ajunul Crăciunului (oricât de relaxat ar fi cenzorul interior în aceste clipe), poezia Colind de Arcadie Suceveanu este un curajos exemplu de regândire a unui gen instalat de secole în fermitatea tiparelor sale. Intermitenta scuturare a acestora este însăşi datoria spiritului poetic modern, care nu se limitează la acţiuni ocazionale, ci, odată angajat într-un demers, tinde să-i dea o autentică prelungire în durată. Eludând o discuţie mai largă în marginea unui convenţional Colind pentru popoarele lumii din acelaşi volum de versuri din 1987, tributar mai curând „imperativului marilor teme”, dar sunând neobişnuit de proaspăt astăzi (24 august 2022), în contextul războiului ruso-ucrainean („… Acum, că ninge ca-n copilărie, / Şi-n trunchi de brazi răşinile se-aprind, / Eu vă trimit la geam, ca pe-o solie, / Întârziatul, tristul meu colind. // L-am rupt din munţii noştri cu ninsoare, / Din cărţile cu datini, şi vă cer / Să ascultaţi durerea lui, popoare, / Că-i Anul Nou… Şi ninge… Lerui-ler! ”), semnalăm şi un al treilea colind al lui Arcadie Suceveanu: Colind de strămoşi, inserat în volumul Arhivele Golgotei (Chişinău, Hyperion, 1990, p. 71-72).
Făcând parte din întâiul şi deocamdată ultimul volum al lui Arcadie Suceveanu conceput şi realizat integral în prozodie clasică, preponderent în versuri de 10-14 silabe, poezia Colind pentru strămoşi este o mostră de discurs liric incendiar, caracteristic poeziei anilor 1989-1991 în Basarabia şi Bucovina. Un timbru „comunitar”, intercalând sonuri din texte de Grigore Vieru, Leonida Lari sau Nicolae Dabija, modelează activ vocea poetului bucovinean: „Acum când cade iarna pe Carpaţi / Şi lupii tineri îşi visează prada, / Veniţi cu toţi, veniţi să ascultaţi / Colindul meu ce-a înroşit zăpada. // La focul lui curat şi neînvins / Ce îl aprind în fiece fereastră / Vin dulci morminte izbucnind în plâns, / Vrând să ne spună de durerea noastră. // Răsar strămoşii în cămăşi de ger / Să roage zeii ce ne-nstrăinară, / Florile dalbe, Doamne, flori de ler, / Să nu ne deie din părinţi afară…” Abandonând nota de urare de început de an, acest colind pasional-melancolic evocă „trezirea” moşilor răposaţi, hotărâţi să refacă legământul sacru cu destinul („Ei duc, călări, istoria în şa, / Cea răstignită, pusă la dosare, / Icoana ei e vie şi în ea / Sunt toţi: Bogdan, Mihai, Ştefan cel Mare… // Cum vin spre noi ca nişte cruci de foc / Şi ne surâd din stemă, părinteşte – / Sar râurile-n matca lor la loc / Şi muntele din inima lor creşte”) întru apărarea fiinţei naţionale. De o teribilă forţă hiperbolică (moşii, venind ca nişte cruci de foc; râurile, la rându-le, sărind la loc în matca lor…), energia apusă a originilor se reorganizează într-o redutabilă expansiune virilă („Şi muntele din inima lor creşte”): „Şi vine, cimitir cu cimitir, / Întregul neam, şi-n noaptea asta mare / Ne ung usciorii caselor cu mir, / Ne-aprind în vetre câte-o lumânare”. Entuziasmat de productivitatea viziunii sale, eroul liric îşi cheamă consângenii să întâmpine cât mai demni revărsarea tumultuoasei şi justiţiarei cete de colindători venind din adâncurile Istoriei: „Hai să ieşim ca la-nvieri şi nunţi / Şi să-i cinstim din vinul bărbăţiei, / Când sângeră Luceafărul pe munţi / Ca o pecete dulce-a latiniei. // Frumoşi şi neînfrânţi colindători, / Cu ei de-a valma, prin ninsoarea deasă, / Să-nsămânţăm cu clopote în zori / Istoria ce se întoarce-acasă”. Impregnat de patetismul clipei în care se naşte, poezia Colind pentru strămoşi devine o probă a măiestriei poetului de a adapta formele istorice ale discursului popular la necesităţile unui discurs ţintind stringenta actualitate. Terific de teribilă în frumuseţea creionării sale poetice, imaginea întoarcerii acasă a cohortelor de „neînfrânţi colindători” capătă înălţimi de apoteoză a împlinirii unui dat suprafiresc, a refacerii legăturilor sangvine în pecetea… latiniei.
Cunoscută mai ales din numeroasele intervenţii radio-televizate ale autorului, a patra încercare de replămădire a colindului ca gen în poezia lui Arcadie Suceveanu este Colind pentru Eminescu şi îl regăsesc acum, în febra re-lecturii numeroaselor sale volume de poezie, într-o plachetă de versuri pentru copii (Dacă vrei să fii Columb, Chişinău, Prut internaţional, 2002). Este un text prea frumos, pentru a nu-l evoca în întregime mai ales într-un context aniversar:
Miez de ghenar
Fulguie rar,
Aeru-i dalb de colinde.
Sus, în tării,
În veşnicii,
Stea de-nviere s-aprinde.
Din focu-i sfânt
Către pământ
Doi ochi de vis se ivescu,
Fruntea de domn
Peste nesomn
A lui Eminescu.
Raza-i de dor
Tremurător
Arde-n văpăi peste lume,
Suflet şi grai,
Gură de rai
Au un părinte şi-un nume.
Zodia-i grea
De om şi de stea
Cheamă prin vremi şi ne-adună:
Codrii cu brazi,
Ieri şi cu azi,
Neamul cu doina-mpreună.
Oi, lerui-ler,
Până la cer
Aeru-i dalb de colinde.
Iarăşi şi iar
Miez de ghenar
Stea de-nviere aprinde.
Etalând o subtilă arhitectonică, Colind pentru Eminescu valorifică inspirat cadenţele poeziei populare prin alternarea versurilor lungi cu cele scurte, decupate cu un remarcabil simţ al ritmului (cu reverberări iconice şi melodice). Original elogiu, împletit din incantaţii solemne, acest colind vine în prelungirea acelor căutări ale poeziei contemporane, descrise şi analizate cu atâta inspiraţie de Ioana Bot în volumul Eminescu şi lirica românească de azi (Cluj, Dacia, 1990, 188 p.). Fie că evocă sau citează, filtrând, melancolii eminesciene, Arcadie Suceveanu creează un poem de o invidiabilă forţă artistică. Intersectând productiv ziua de naştere a poetului şi începutul anului după stilul vechi, Arcadie Suceveanu descoperă, încă o dată, în Eminescu un reper fundamental al vieţii spirituale. Asemeni oricărui ctitor/creator, imaginea lui Eminescu este cea a unui întemeietor de lume, limbajul său poetic constituindu-se în piatra de temelie a sensibilităţii româneşti.
Ecoul, eminescian, al transformării spiritului naţional în Verb stă în chiar rafinata alcătuire a Colind-ului pentru Eminescu. Derivat deopotrivă din melosul popular, dar şi din energica re-trăire eminesciană a acestuia, poemuldebutează cu evocarea cadrului magic al sărbătorilor de iarnă, reunind organic orizontul uman şi văzduhul pur al tării-lor şi veşnicii-lor: „Sus, în tării / În veşnicii, / Stea de-nviere s-aprinde”. În numai câteva cuvinte, poetul substituie legenda naşterii cristice cu cea a naşterii Eminescului: „Din focu-i sfânt / Către pământ / Doi ochi de ivescu”. Dincolo de expresiva creaţie lexicală ivescu, apariţia eminesciană implică focul sacru al demiurgiei cosmice şi astral-fecundatoarea privire a desăvârşirii creatoare: „Fruntea de domn / peste nesomn / a lui Mihai Eminescu”. Din deja bătătorita de uz imagine de voievod „al limbii”, provenind din varii ofuri lirice de siaj eminescianizant, Arcadie Suceveanu distilează, paradoxal, mult mai ampla (şi extraordinara) imagine a veghii eminesciene ca „domn / peste nesomn”, adică peste o veghe înălţându-se la demnitatea raţiunii lumii şi a lucrurilor. Strofa a treia celebrează consubstanţialitatea plaiului-grai cu miezul său născător şi protector: „Raza-i de dor / Tremurător / Arde-n văpăi peste lume, / Suflet de grai, / Gură de rai / Au un părinte şi-un nume”. Nenumit direct, Eminescu transpare din propriile-i cuvinte semnate (de pildă, raza, văpăi, tremurător) care-i figurează fiinţa. Strofa a patra extinde elanul descrierii lirice până la sublinierea condiţiei (zodiei, îi zice Arcadie Suceveanu) eterne de „om şi de stea” a lui Eminescu, întruparea sa temporal-spaţială reunindu-se pe coloana vertebrală a doinei, a cântecului: „Zodia-i grea / De om şi de stea / Cheamă prin vremi şi ne-adună: / Codrii cu brazi, / Ieri şi cu azi, / Neamul cu doina-mpreună”. Poezia se încheie cu re-scrierea creativă a strofei liminare într-un susţinut efort de potenţare a undei (mai ales) melancolice a textului: „Oi, lerui-ler, / Până la cer / Aeru-i dalb de colinde. / Iarăşi şi iar / Miez-de-ghenar / Stea de-nviere aprinde”. Oarecum speriat de îndrăzneala substituţiei Cristului cu Eminescu din debutul poeziei, Arcadie Suceveanu îşi „relativizează”, în final, propria afirmaţie, reaşezând aştrii la locurile lor: „Miez-de-ghenar (nu mai mult, adică – n.n.) / Stea de-nviere aprinde”.
Coborând în spaţiul literaturii contemporane din lumea paradisiacă a Moldovei de Sus, Arcadie Suceveanu îşi propune cu aceste colinduri nu numai o regândire a unei specii a poeziei populare, ci, mai mult, o reancorare a liricii culte în apele adânci ale Tradiţiei, ale unei tradiţii, nu uităm, îndelung contestate de oficialităţile comuniste.
Nicolae LEAHU