• Interviu cu poetul Nicolae Sava
Poetul Nicolae Sava face parte din prima linie valorică a literaturii noastre contemporane. Este convins, ca orice om de litere autentic, că doar cititorul şi numai cititorul e în măsură să-ţi răsplătească strădaniile. Consideră că timpul e cel care repară unele nedreptăţi din viaţa marilor scriitori, iar prin cuvinte tăinuim ceea ce nu e de spus dar şi spunem cu voce tare ceea ce ne doare.
– Putem spune că aţi trăit o intensă istorie a literaturii româneşti?
– Cred că ai dreptate în ceea ce afirmi. Dacă ar fi să o luăm calendaristic, de la debutul meu într-o revistă literară până azi au trecut peste 50 de ani, timp în care am parcurs, alături de colegii mei scriitori, o bună parte din istoria literaturii româneşti. Evident, la început în calitate de tânăr condeier care încerca să se afirme, iar mai apoi, după primirea în Uniunea Scriitorilor, în anul 1990, cu obligaţiile dar şi avantajele (puţine) care decurg din calitatea de membru cu drepturi depline în această breaslă profesională. Pentru că, orice s-ar zice (aici încap şi excepţiile de rigoare), cei intraţi în Uniune sunt, în general, profesionişti în ale scrisului. A fost o perioadă în care mi-am format multe contacte şi prietenii memorabile, deşi eu am fost dintotdeauna un om retras, timid chiar, m-am apropiat greu mai ales de numele mari din literatură cu care am fost contemporan. Eu cred că fac parte şi dintr-o ultimă generaţie care îşi respectă înaintaşii literari. Am avut norocul să-l văd pe Mihail Sadoveanu trecând cu Volga lui neagră pe la poarta casei mele, în drum spre locuinţa de la Mănăstirea Neamţ, să merg acasă la Nichita Stănescu, să stau de vorbă cu el, împreună cu alţi poeţi nemţeni, (intro)duşi acolo de poeta Elena Ştefoi, care acum e ambasadoare prin nu ştiu ce ţară africană, să ciocnesc un pahar cu mari poeţi precum Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Emil Brumaru, Petre Stoica. Cel puţin cu poetul Emil Brumaru am avut noroc pur şi simplu. Începuse el o poştă a redacţiei cu nume fistichiu, „Diligenţa poştală”, într-un supliment al ziarului „Scânteia tineretului”, care se chema „Năzuinţe”, iar eu am fost primul lui „muşteriu”. Mi-a publicat din prima trimitere patru poeme şi cu asta am devenit o tânără speranţă în literatură. M-a declarat în mai multe rânduri prietenul lui, dar m-a şi ajutat efectiv la apariţia primei cărţi. În noiembrie 1981 m-a dus de mână să citesc la cenaclul „Confluenţe” din Bucureşti cu Matei Vişniec (acesta prezentat de Mihai Şora). Luasem concursul de debut în volum la „Junimea” prin 1981 (Brumaru nu a fost în juriu) dar cartea nu se mai tipărea. Cenzura îmi eliminase din carte aproape toate poemele (cartea avea, iniţial, 58 de texte, dar mai rămăseseră vreo 20), trecuseră doi ani şi volumul nu mai apărea. Brumaru intra săptămânal pe la editură să-l întrebe pe directorul Andi Andrieş când dă drumul la carte. A apărut abia prin luna august a anului 1984 cu un cuprins de 32 de texte în cele 55 de pagini. E adevărat, tirajul a fost mare, 6.000 de exemplare. Am contractul de editare care a fost completat după ce a apărut cartea, în care era stipulat şi dreptul de autor, 5.650 lei. Istoria e lungă dar mă opresc aici. În cei 50 de ani am cunoscut pe toţi scriitorii mai mici sau mai mari care mi-au fost şi îmi sunt contemporani, cu mulţi dintre ei am rămas prieten. Pe vremea uceniciei mele divinizam pe marii autori români contemporani. Abia foarte târziu, după zeci de ani, i-am cunoscut, dar raportul cu ei a rămas acelaşi, de la ucenic la calfă, în respect şi recunoştinţă. Chiar dacă ei mi-au devenit, între timp, prieteni apropiaţi. Primesc şi acum telefoane de la prieteni scriitori din Craiova, Târgu Jiu, Turnu Severin, Galaţi, Satu Mare, Târgovişte, Bucureşti, Chişinău. A fost un privilegiu deosebit pentru mine. Din păcate, unii din prietenii scriitori de o vârstă cu mine – Aurel Dumitraşcu, Dan David, George Stanca, Marin Ifrim, Lucian Alexa, Ion Burnar – au plecat mult prea devreme la stele. Conchid prin a mărturisi şi faptul că unii scriitori (dintre cei mai „mărunţei”) m-au dezamăgit ca oameni. Mă pufneşte râsul când simt pe câte cineva de lângă mine că se gândeşte la o posibilă eternitate.
– Ce-i lipseşte literaturii noastre acum?
– Multe. Aşa cum afirmam mai sus, nu mai există respectul celor tineri faţă de cei din generaţiile înaintaşe. Cei tineri consideră că literatura română începe de la ei. Cei mai mulţi dintre tineri nici nu au citit ce au scris scriitorii mai în vârstă din alte generaţii. Nu-i interesează. Şi asta o spun în cunoştinţă de cauză, deoarece sunt permanent în contact cu cei tineri, de aproape 15 ani (un record ca timp, cred, egalat poate de poetul Geo Dumitrescu) susţinând la revista „Convorbiri literare” de la Iaşi acea rubrică (dispărută azi din toate revistele literare din ţară) de poşta redacţiei. În reviste se publică multă maculatură. Înainte era cenzura comunistă dar şi autocenzura privind calitatea textului trimis spre tipar; au dispărut ambele cenzuri iar diriguitorii revistelor, în lipsă de materiale probabil, cam înghit orice text. A cam dispărut şi critica literară serioasă, se scrie mai mult un fel de critică de întâmpinare la apariţiile editoriale, multe din cronicile literare sau recenzii par a avea un iz de cumetrie, de amabilitate reciprocă: scrie tu despre mine, voi scrie şi eu despre tine. Laude reciproce, că aşa dă bine. Se fac tot felul de liste de scriitori contemporani „importanţi”, de clasamente, iar cei care le fac nu uită să-şi rezerve şi câte un locşor (al lor, acolo) pe la coadă. Te apucă râsul. Mai sunt şi câţiva scriitori (unii dintre ei chiar importanţi) care contestă tot ce face conducerea actuală a Uniunii Scriitorilor, cerând prin zeci de procese anual, nici mai mult nici mai puţin decât desfiinţarea Uniunii.
– Care sunt etapele biografiei dvs. poetice pe care le consideraţi drept cele mai importante?
– M-am născut în plin stalinism, nu era o perioadă în care era bine să intri în lume, dar nu noi hotărâm acest moment istoric al biografiei noastre. O amintire tristă pe când aveam 3-4 ani, cred. Ne arsese casa definitiv (fosta noastră casă, din Vânători-Neamţ, era învecinată cu o fabrică de cherestea care a luat foc în 1948) şi familia noastră locuia prin vecini. Cele două surori mai apropiate ca vârstă cu mine s-au dus la joacă ceva mai departe de casă şi m-au lăsat la o poartă, ca să mă poată supraveghea, probabil. După câteva ore de aşteptare, simţindu-mă abandonat definitiv, am început să plâng. Cred că m-a auzit mama, care lucra pe un ogor din vecini, şi a venit la mine să mă liniştească. La vreo 50 de metri de mine, Ozana curgea liniştită la vale spre întâlnirea ei mai sus de Târgu Neamţ cu apa Nemţişorului ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. O poezie de început, publicată în revista „Tomis” din octombrie 1969 (prima mea apariţie într-o revistă literară), poartă numele acestei ape dragi pe malul căreia m-am născut cu adevărat, Acolo unde Ozana. Autorul era pe vreme aceea docher în portul Constanţa. Rămăsese corigent la chimie şi de teama reîntâlnirii cu profesorul Florescu nu s-a mai prezentat la corijare şi a plecat să lucreze hamal în port. Păstrez şi acum plicul netimbrat (cu menţiunea „se taxează la destinatar”) în care anunţam părinţii despre fuga mea la Constanţa. De la Forţele de Muncă din Târgu Neamţ ni s-au dat numai banii de drum şi, vreo două zile, până la angajare, am cam făcut post negru. O aventură de tinereţe…
– Vă amintiţi de prima lectură? Dar de primii scriitori pe care i-aţi cunoscut?
– Prima lectură care, cred, m-a şi marcat oarecum, a fost povestirea „Puiul” de Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti, cu acea tristă întâmplare în care, puiul de prepeliţă, rănit la o aripă, este abandonat în prag de iarnă în câmp, în favoarea celorlalţi fraţi sănătoşi, care erau în stare să zboare în ţările calde. O poveste din care am realizat, pentru prima oară în viaţă, că destinul unor fiinţe poate fi crud şi nedrept. Primul poet pe care l-am văzut a fost Radu Cârneci. Eram elev la Liceul „Ştefan cel Mare” din Târgu Neamţ, unde a avut loc o întâlnire cu câţiva scriitori de la Bacău, de la recent înfiinţata revistă „Ateneu”. Radu Cârneci a rostit câteva cuvinte anoste şi a citit câteva poezii care mi-au plăcut. Nu a venit singur. Mai erau câţiva colegi de redacţie care îl însoţeau. Deci el e primul poet pe care l-am văzut, auzit. Nu am avut în viaţa mea, care încă este destul de încăpătoare în timp, momente definitorii care să fi influenţat poezia mea de atunci sau de mai târziu. Dar a fost unul pe care l-aş putea cataloga aşa. Cum afirmam mai înainte, cu tatăl meu am avut o relaţie mai specială. Mult timp eram convins că nici nu m-a vrut. Am fost al 11-lea. Mama născuse zece copii, era în vârstă. Dar, cu timpul, mi-am dat seama că tata mă iubea, dar nu voia să ştiu eu asta. Îmi venise Ordinul de încorporare în armată. Era o după-amiază de iunie. A doua zi trebuia să mă prezint la Centrul militar din Piatra-Neamţ. Vorbisem cu un prieten din oraş (el era originar din Oglinzi, comuna Răuceşti, satul meu de origine) să dorm la el în Piatra pentru a fi la o oră foarte matinală (cum era trecut în Ordin) la încorporare. Mi-am făcut valiza, am luat cei câţiva lei pe care mi-i lăsase tata pentru drum, mi-am luat la revedere şi am plecat în staţia de autobuz. Nu a durat nici măcar un sfert de oră şi-l văd pe tata venind spre mine. Am crezut că am uitat să iau ceva. Nu, nu era vorba de asta. Tata s-a apropiat de mine, s-a încurcat în câteva vorbe – era vizibil emoţionat – apoi m-a îmbrăţişat. S-a întors şi a plecat spre casă. Cred că acela a fost cu adevărat, pentru mine, cel mai fast moment al vieţii. Au mai fost momente frumoase în viaţa mea – anumite recunoaşteri, premii, titluri etc. – dar ele nu s-au ridicat, în sufletul meu, la înălţimea celui evocat mai sus. Toate cele de mai sus prezentate au influenţat nu numai biografia mea, ci şi poezia.
– Ce este pentru dvs. suprem în materie de poezia pe care o scrieţi?
– Cuvintele ne ajută să tăinuim ceea ce nu e de spus dar şi să spunem cu voce tare ceea ce ne doare. Poezia mea constă, atât cât este, în frânturi de biografie. O biografie care pare, la prima vedere, completă până în cel mai mic amănunt. Dar nu e. Se ştie, poezia trebuie scrisă pentru a putea fi receptată şi de o altă conştiinţă decât cea a poetului. Cât de mult ne putem apropia sau chiar realiza acest vis depinde nu numai de talent, ci şi de un anumit profesionalism. Măiestrie, cum s-ar numi într-un limbaj direct şi neacademic. Sunt un om care îşi vede de păcatele lui. Nu mi-a plăcut niciodată să mă fac remarcat, mai ales cu obstinaţie. Am fost convins întotdeauna că trăim mai mult din vise, că totul nu e decât zădărnicie, iar marile noastre planuri sau victorii nu sunt, în infinitatea timpului în care trăim, decât nişte mici licurici de o clipă. Cât despre ceea ce îmi doresc a fi suprem în poezia mea: sinceritatea şi prietenia sunt, cred, supreme. Nu am altă alternativă de viaţă în care ele să nu aibă prioritate. Poate exagerez, dar aşa sunt născut. Dincolo de ele sunt doar schele, edificii, construcţii realizate cu migală, inspiraţie şi oarecare meşteşug.
– Cu ce se alege un poet într-o viaţă?
– Cu câteva titluri (de cărţi) rămase în memoria celor care l-au citit, cu recunoaşterea celor care au capacitatea (şi profesia) de a marca valoarea lui în timp (de cele mai multe ori antum, câteodată postum). Dacă un singur vers (o poezie părându-mi-se cam prea mult) a rămas în memoria unui cititor, poţi declara că te-ai ales cu ceva în viaţă. Iată, un prieten drag din Târgu Jiu, poetul Spiridon Popescu, va rămâne sigur în memoria colectivă a cititorilor prin poezia sa „Doamne, dacă-mi eşti prieten”, cea cu calul, pe care o recită atât de frumos Florin Piersic sau Horaţiu Mălăele, şi pe care acum o ştie toată lumea pe de rost deşi el are, în cele câteva zeci de cărţi, multe alte poezii frumoase. Ba, multă vreme poezia asta, devenită celebră, era atribuită unui alt Spiridon Popescu, cică un autor mort cu mulţi ani în urmă.
– Cât de importantă consideraţi că este astăzi recunoaşterea creaţiei unui poet, unui prozator?
– Este importantă dar, în general, marii scriitori, chiar ignoraţi de cei care ar trebui să-i recunoască şi să le ridice statui, nu devin mai puţin valoroşi în timp. Timpul e cel care repară unele nedreptăţi din viaţa marilor scriitori. Din păcate, uneori nu funcţionează nici această regulă generală. Ca peste tot, sunt şi excepţii, dar asta din cauza unor critici literari obtuzi sau lipsiţi de gust. Se cunosc astfel de cazuri nedrepte întâmplate chiar şi la marii critici precum George Călinescu.
– Care sunt maeştrii dumneavoastră în ale scrisului?
– Lista e lungă dar voi da doar câteva nume din poezia străină şi câţiva autori români cu care, cred, am afinităţi lirice: Walt Whitman, Frank O. Hara, Georg Trakl, Saint-John Perse, Fernando Pessoa, Ezra Pound, Esenin, Lawrence Ferlinghettidar şi Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Petre Stoica, Marin Sorescu, Vasile Vlad, Ion Caraion, Mircea Ivănescu, Cristian Simionescu. Pe aceştia îi pot reciti în fiecare zi fără a avea sentimentul că mă pot repeta în interpretarea lor.
– Atunci când aveţi de gând să scrieţi un poem, cum încep lucrurile?
– Simplu. Dacă ai sentimentul că vrei să spui ceva important, te apuci de scris. Atunci când îţi iese poemul din prima variantă, pui pixul jos şi mai bei un pahar de apă. Dacă nu iese din prima, laşi textul cât a rămas undeva, în memorie sau chiar pe hârtie, în conservare. Mai revii la el, mai adaugi, mai tai, cauţi (uneori cu disperare) să legi cele câteva stări din timpuri diferite. Aici intervine meşteşugul, dacă îl ai. Dacă nu, totul e pierdut. Bei un pahar de ţuică sau câteva de vin pentru a uita eşecul. Şi nu spui nimănui nimic.
– Cum ştii că o viziune va avea viitor?
– Aici intervin experienţa şi puţina ta viziune pe care o ai sau nu. Oricare poet, cât de cât profesionist, simte pe loc faptul că ceea ce a transmis el prin textul abia cald are viitor.
– Poeţii mai sunt boemi?
– Din păcate, la vremurile de azi, puţini sunt poeţii care îşi mai pot permite să fie boemi, din ce în ce mai puţini. Înainte de 1989, existau drepturile de autor, mai mici sau mai mari (în funcţie de aşa-zisa categorie a autorului), dar chiar şi începătorii primeau bani destul de consistenţi pentru o pagină de poezie sau pentru o carte (excludem drepturile de autor pentru cei care scriau la comandă despre Partid, Conducător, Socialismul triumfător etc, drepturi care erau uriaşe în comparaţie cu cele „normale”). Acum autorii pun bani din salariu sau caută sponsori pentru a-şi edita o carte. Am amintiri plăcute cu boemii vremurilor trecute. Dar acesta este alt subiect…
A consemnat Violeta MOŞU
Nicolae Sava s-a născut la 23 octombrie 1950 în comuna Vânători-Neamţ, fiind cel de-al 11-lea copil al familiei. Debutează, graţie poetului Emil Brumaru, în februarie 1981, la „Confluenţe” (publicaţie care a devenit ulterior revista SLAST) iar debutul editorial are loc în „Caietul debutanţilor 1980-1981” al Editurii „Albatros”, cu un grupaj de poeme în proză intitulat „Despre prietenie”. În anul 1981 obţine Premiul pentru debut al revistei SLAST. Câştigă concursul de debut la Editura Junimea în anul 1981, cu manuscrisul „Fericit precum mirele” (publicat abia în 1984), volum căruia i se acordă Premiul CC al UTC pentru poezie. Tot la Editura „Junimea”, în anul 1989, publică volumul „Privighetoarea”. Din februarie 1990 devine membru al Uniunii Scriitorilor şi membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România. În 1995 publică la Editura „Panteon” din Piatra-Neamţ volumul „Viaţă publică” (Premiul special al Festivalului internaţional de poezie de la Sighetul Marmaţiei), iar în 1997 la Editura „Axa” din Botoşani, în colecţia „La steaua. Poeţi opzecişti”, volumul „Proză, domnilor, proză!” (Premiul Salonului internaţional de carte de la Oradea). Alt volum de versuri, „Insolenţa nopţilor”, apărut în 2004 la Editura „Axa”, Botoşani, a obţinut Premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Iaşi, pentru poezie. În anii 2010 şi 2015 i se decernează Premiul de Excelenţă al Filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor, iar în 2015 Marele Premiu pentru poezie al Festivalului Internaţional de Poezie „Grigore Vieru”. Alte volume publicate: „În aripi de gală”, Editura „Dacia XXI”, Cluj Napoca, 2011; „Privighetoarea arsă”, Editura „TipoMoldova”, Iasi, 2011. Textele sale au fost traduse şi publicate în limbile engleză, italiană, rusă, poloneză, turcă, franceză, germană ş.a., fiind prezent în antologiile „Appoggiato ad un libro fiorito” (Italia, Genova, 2001), „Poesie d’aujourd’hui” (Franţa, Marsilia, 2005), „Abgenutzter Engel” (Germania, Kastellaun, 2003). În anul 2020 i s-a publicat o antologie de versuri în limba germană (în traducerea poetului Chirstian W. Schenk). Este membru fondator al Grupului de la Durău şi al revistelor literare „Antiteze” şi „Conta” din Piatra-Neamţ. Nicolae Sava, care deţine Premiile „Convorbiri literare” (în 2008, pentru poezie) şi revistei „Hyperion” din Botoşani (2005) este Cetăţean de Onoare al comunei natale, Vânători-Neamţ.