Puţini ştiu că tutunul sau iarba dracului, cum i se mai spune, face parte din familia Solenacee, fiind rudă bună cu cartoful, pătlăgeaua şi vinetele; îşi are originea în America Tropicală. Despre obiceiul fumatului, primele informaţii le avem de la Columb (1492). El relatează că în insulele San Salvador băştinaşii fumau cu o pipă de bambus, frunzele unei plante căreia îi spuneau tabac.
În Europa tutunul a fost adus în anul 1519 de către marinarii lui Columb, care i-au oferit un mănunchi de frunze de tutun, ambasadorului Franţei în Portugalia, Jean Nicot, nume pe care avea să-l poarte mai târziu, alcaloidul nociv extras de frunzele plantei – nicotina.
La început fumatul era un semn de mondenitate, un privilegiu al nobilimii, dar folosit şi ca medicament presupunându-se că ar vindeca rănile, sifilisul şi astmul. Pe la anul 1600 obiceiul fumatului a ajuns în Turcia, unde însă era considerat un delict, soldându-se cu schingiuirea, iar în China chiar cu decapitarea.
În principatele române cultura şi obiceiul fumatului au ajuns pe la începutul secolului XVII (1606-1610). În Ţara Românească a venit prin Turcia, în Ardeal de la austrieci, iar în Moldova a fost preluat de la cazaci. Se fuma ciubuc şi narghilea. Ciubucul era o pipă de tip oriental, un simplu tub; narghileaua, un tub flexibil al cărui capăt de jos era fixat într-un vas cu apă parfumată prin care trecea fumul aromat, înainte de a fi inspirat.
* Adevărul despre Blestemul faraonului
Povestea se referă la descoperirea mumiei lui Tutankamon, faraonul care s-a urcat pe tronul Egiptului pe la 9 ani şi a murit misterios la 19. Mormântul lui a fost descoperit în anul 1922 de o echipă engleză condusă de Howard Carter şi sponsorizată de Lordul Carnavon.
După cum se ştie, mai mulţi participanţi ai expediţiei au murit după deschiderea sarcofagului, motiv pentru care presa vremii a titrat cu mare vâlvă că a fost vorba de un blestem a lui Tutankamon, drept pedeapsă pentru profanarea mormântului.
Analiza atentă a faptelor arată însă că totul n-a fost decât o obişnuită speculaţie gazetărească. Singurul care a murit imediat şi suspect a fost doar Lordul Carnavon, la şase luni după, înţepat se pare de un ţânţar, avea 57 de ani. Howard Carter a murit în 1939 la 65 de ani, iar doctorul Derry care a făcut prima necropsie a cadavrului la 87 de ani. Din cei 26 de participanţi la expediţie doar 6 dintre ei au murit în următorii 10 ani de la eveniment. Cu alte cuvinte, se pare că toate decesele s-au succedat în mod obişnuit şi n-au avut nimic misterios (După CARTEA IGNORANŢEI, de Lloyd şi Mitchinson).
Constantin GRASU