Nu vom mai fi niciodată ce-am fost,
dar e musai să fim mai mult decât atât.
Nu ştiu cum s-a fost făcut să fiu eu din generaţia care a aflat în facultate de ce şi cum a fost asasinat Eminescu, mai apoi, despre cum s-a făcut o mare adunare academică prezidată de tov. Acad. M. Sadoveanu (Participă: Acad. Gh. Călinescu, Iorgu Iordan, Camil Petrescu, Al. Rosetti, Al. Toma, G. Oprescu, Jean Al. Steriadi, V. Eftimiu şi tov. Geo Bogza, Prof. Al. Graur, Prof. I. Jalea, I. Panaitescu-Perpesicius şi K.H. Zambaccian. Şi-au scuzat absenţa tov. Acad. Gala Galaction şi tov. Lucian Grigorescu.) cum că nu avem ce face cu opera lipsită de valoare a lui Constantin Brâncuşi. Şi, mai apoi, am aflat despre cum şi de ce a fost asasinat Nicolae Labiş. Şi, mai apoi, altele de acelaşi soi. Toate au fost mai apoi …
„Vârsta de bronz; clopote grave sunară.
Tragem cugetarea din teacă afară.”
Acum şăd şi cuget dacă nu cumva avem o mentalitate eronată cum că, trăind, acumulăm o serie de virtuţi, de bunuri, de înfăptuiri care, chipurile, ne împlinesc. Au nu cumva semuim strâmb şi, de fapt, ar trebui să nu preţuim adaosul, ci risipirea.
Primim toată existenţa în vrac, de la bun început, şi ţintim să facem din ea o viaţă. Ne apucăm de timpuriu de treabă şi, ca să nu ni se-ntâmple toate deodată, împărţim timpul în ore, zile, anotimpuri, ani, epoci … Aniversăm febril un calendar contrafăcut, altfel uităm că trecem. Noi, nu timpul. Ne urăm la mulţi ani mecanic, de ce, că doar anii ne sunt tot mai puţini. Ca să nu ne confundăm unul cu celălalt, ne construim personalităţi, ca să fim cineva, după care, de prea cineva ce suntem, ne grupăm în familii, găşti, asociaţii, partide, de nu ne mai osebim unii de alţii. Strângem ani, ne adunăm rânduri-rânduri, într-o contabilitate ideologică păguboasă; de fapt, după ce ne vom fi înavuţit, ne risipim treptat, până când, nemairămânându-ne nimic, devenim nimeni şi plecăm zoriţi în altă lume, pe care o vrem mai bună, după ce am făcut-o vraişte pe cea în care eram.
Dar, privind lucrurile din perspectiva obştii străvechi, în urmă-ne, mai rămâne patrimoniul, ciuntit pe ici pe colo de câte un sau mai mulţi sau prea mulţi decerebraţi, care şi-au împodobit existenţa maladivă şi întunecată suprimând oameni de valoare în numele propriului lor gunoi.
Aşa că, neadunând nimic, dar înrâurind din toate cele avute asupra celor din jur, Învăţătorul şi învăţătorul trudesc drept paznici de far la păstrarea cu sfinţenie a avuţiei naţionale şi la sporirea valorii ei în cultura universală, neglobalizată încă. Şcolirea tinerelor mlădiţe este o îndeletnicire nobilă, încovoietoare ca agricultura, mineritul şi explorarea tărâmurilor neumblate vreodată. Învăţătorul – nume generic – risipeşte în juru-i toată avuţia lui. Doar astfel el este.
Aşa mi-am amintit că n-am aniversat niciodată un eveniment pe care l-am creat, cu sprijinul mamei mele, eveniment de care nu mă dezic, cum să mă dezic de viaţa mea până n-am murit încă…
Era prin 1983. La etapa naţională a Festivalului CR, în lumina cruntă a reflectoarelor, ochi în ochi cu George Ţărnea – preşedintele juriului, şi atentă la clapele strunite de Cristina Popa. Atunci l-am recitat pe Labiş, poetul de 21 de ani asasinat de umbrele vremii pentru că, genial fiind, şi-a dat foarte repede seama pe ce cale de total eronată semuire se angajase România. Atunci am cules laurii de aur, într-o complicitate de care ne-am temut toţi cei prezenţi. M-a făcut scrum curajul cu care am plutit între două lumi în acele minute. „Puterea” nu s-a prins.
Tare l-am iubit pe copilul acesta. Dintre cei care s-au irosit pentru mine, este cel mai viteaz.
Să nu pregetăm să amintim discipolilor noştri, dincolo de sugrumatele curricula, despre valorile care au lipsit la târgul recoltei oficiale. Acolo, la clasă, cu nobleţe suverană, să avem curajul de a face ce trebuie pentru a creşte oameni întregi.
„Să nu ne plângem viaţa că ni-i scurtă, să-nvingem!
Întruna câte-un zeu s-ar cuveni de-nvins.
Căci noi trăim atâta vreme câtă
În visurile noastre am cuprins.”
Alina PAMFIL