NOTE DE TRECERE

La revedere, şcoală dragă!

Am intrat în învăţământ acum mai bine de şase ani. A fost cea mai intensă perioadă de muncă din viaţa mea, cu un consum de timp şi energii intelectuale şi sufleteşti enorm.

M-am gândit să părăsesc acest domeniu şi fac asta deopotrivă cu bucurie şi regret, forţat totuşi de climatul rău din şcoa­la mea şi din sistem şi nu pentru că aşa mi-am dorit. Şi voi face asta cât mai repede ca să evit să fiu pus la pământ, cum se spune, de-a binelea.

Cu bucurie, spun, pentru că voi scăpa de stresul pe care mi l-a adus toată această poveste cu impact negativ asupra sănătăţii.

Cu regret, totuşi, pentru că în fiecare promoţie sunt mereu mulţi elevi pentru care merită să lucrezi şi să treci peste umilinţe şi dificultăţi.

Au fost, aşadar, şi lucruri bune, dar din păcate parcă mai multe rele.

Mi-a plăcut, astfel, bruma de independenţă de la ore, faptul că poţi să-ţi organizezi cam cum doreşti cursul şi am fost încântat de toate acele ore care mi-au ieşit cumva atât de bine încât nici nu pot fi povestite şi despre care doar elevii ar putea să dea mărturie. Nu mi-au plăcut însă ingerinţele de tot felul: ba interasistenţă, ba asistenţă, ba nu ştiu ce proiecte „deştepte” de schimburi de experienţe, ba admonestări şi puneri la punct lipsite de orice noimă umană şi urmă de respect.

Mi-a plăcut să am şansa de a discuta deschis cu tineri şi să văd cum gândesc ei şi care le sunt valorile, planurile şi idealurile. Nu mi-a plăcut să văd însă cum le sunt tăiate aripile chiar de către unii profesori, prin descurajări şi intimidări diverse şi cum sunt de fapt ignoraţi în toată povestea învăţământului, nişte viitori asistenţi medicali care (iată, absurdul absurdului!) nu-şi găsesc loc de muncă în spitalele noastre care altfel se plâng de lipsă de resurse umane.

Mi-a plăcut să stau de vorbă cu colegi cultivaţi şi binecrescuţi, de la care am avut mereu de învăţat şi care m-au motivat în a continua o muncă deloc uşoară. A trebuit însă să înfrunt din partea altora chiar obrăznicie, tupeu, aroganţă, răutate.

Mi-a plăcut să lucrez după planificare, dar am urât sutele de hârtii care se cer de la profesori: rapoarte, evidenţe cu absenţe şi neabsenţe, tabele şi paratabele cu cele mai incredibile „situaţii” fără rost, în fine, o fabrică de muncă în zadar.

Mi-a plăcut să mă documentez şi să scriu şase volume până acum dintr-un manual de specialitate care aduce şi în România la zi abordările validate internaţional din domeniul asistenţei medicale generale, ghid-manual avizat de minister şi pe care se lucrează acum în multe şcoli şi facultăţi de specialitate din ţară, dar a trebuit să înfrunt în paralel ostilitatea a doi directori şi a unor colegi care şi-au găsit parcă sensul vieţii în a boicota prin orice mijloace – din orgoliu, invidie, răutate gratuită, limitări intelectuale, ură – acest proiect foarte necesar. Oricum, în nicio şedinţă de pălăvrăgeli inutile (consilii profesorale sau de administraţie, cum se numesc) nu s-a pomenit măcar o singură dată isprava aceasta cu care orice şcoală ar avea motive să se mândrească.

De altfel, dacă mă gândesc bine, acest manual e motivul cel mai important pentru care pot spune că a meritat tot zbuciumul din cei şase ani.

Mi-a plăcut, în sfârşit, să fiu profesor, dar nu şi să fiu tratat de sistem ca un sclav pe moşie care trebuie să „presteze”.

Eu plec şi poate că nu contează cu adevărat pentru şcoala mea şi pentru educaţie acest lucru (nimeni nu este de neînlocuit), dar cred că dacă nu se reformează urgent sistemul de învăţământ (oameni şi funcţionalitate) ne vom dizolva ca naţie.

Prof. psih. Vasile BAGHIU