În adolescenţă şi în prima tinereţe, cam până pe la 23 de ani, făcusem un fel de pasiune pentru ideile marxiste. Biblioteca liceului avea rafturi întregi cu astfel de lucrări, iar eu se pare că eram acolo tocmai ca să şterg praful de pe ele pentru că oricum nu era interesat nimeni de aşa ceva, eram acolo să le scot la lumină, să le explorez, să le aduc la viaţă.
Nu-i vorbă, îi citeam şi pe filozofii antici, şi pe cei germani, citeam şi romanele mari, şi eseuri, şi critică literară, citeam şi multă poezie, chiar şi lucrări din ştiinţe, inclusiv cărămida lui Darwin, dar cărţoiul „Capitalul”, de exemplu, mă fascina prin spectaculoasa lui ticluire de argumentaţii, cel puţin aşa îl vedeam atunci, încât reveneam la el destul de des conspectând conştiincios cum devine treaba cu marfa, banii, capitalul, mijloacele de producţie şi alte asemenea năzdrăvănii. Pe linia asta ajunsesem să citesc chiar şi „caietele” lui Lenin (cam scrâşnite, plictisitoare!), ba am încercat să parcurg şi unele pagini din „opirili” lui Ceauşescu, fără prea mare ghes, pentru că se repetau cuvântările ca la bâlci.
Un dezastru de combinaţii atomice erau lecturile mele, pentru că eram genul acela de adolescent neliniştit, dornic să înţeleagă lumea în care trăieşte, un pic prea exaltat poate, patetic, ridicol în orice caz, oricum suficient de idealist încât să mă frământ amarnic-prosteşte pentru orice idee şi să aleg, la absolvire, un sanatoriu de tuberculoză ca loc de muncă. O alegere deşteaptă, în treacăt fie spus, pentru că m-a învăţat câte ceva despre oameni şi viaţă. Dacă adaug că devenisem şi cam ateu, cred că tabloul este complet.
În fine, ce vreau să spun? Privind în urmă, mi se pare ciudat că interesul meu pentru toate acele lucrări nu m-a dus la activism, ci dimpotrivă, paradoxal, mi-a deschis cumva ochii, m-a ajutat să văd dinăuntru cusăturile cu aţă albă ale hainelor acelei lumi. Şi sunt acum mulţumit pentru asta. Intuiam, chiar dacă vag, minciuna şi deriziunea. O şi vedeam în realitatea vieţii de zi cu zi. Şi poate că tocmai diversitatea perspectivelor m-a ajutat în acest sens.
A venit revoluţia, au venit anii nouăzeci, iar mărturiile celor care suferiseră în închisori şi fuseseră reduşi la tăcere de un regim care-şi revendica ideologia tocmai de la Marx cel citit cu pasiune de mine, mărturii pe care le-am auzit pe viu la conferinţele de la Memorialul Sighet ani la rând şi pe care le-am citit apoi în cărţile lor, m-au făcut să mă simt chiar şi un pic vinovat pentru pasiunile mele de atunci.
Nu mai am acel sentiment, pentru că înţeleg că totul a fost o căutare inocentă fără mari posibilităţi de acces la adevăr. Mai mult febra aceea „stângistă” mi-a trecut ca o gripă mai prelungită, iar odată cu venirea pe lume a copiilor am redescoperit şi credinţa, atâta câtă este. Nu am trecut nici cu totul înspre „dreapta”, pentru că am recunoscut aceleaşi cusături cu aţă albă. Astăzi, cei tineri par să repete acel tip de febră rătăcitoare pe care l-am cunoscut. Sper să le treacă, aşa cum mi-a trecut şi mie şi cum după o anumită vârstă e normal să treacă.
Prof. psih. Vasile BAGHIU