Trăim într-o lume nesigură, labilă, fără încredere în valori, în cinste, corectitudine, în cultul muncii, în virtuţile educaţiei […] Ne-am lăsat amăgiţi de iluzii, am pus aparenţele înaintea esenţelor şi formele înaintea fondului… Nu ne-am priceput să facem din Centenarul Unirii o sărbătoare autentică, senină şi tonică, îndreptată cu privirea spre viitor.
Eu sunt istoric al Evului Mediu şi sunt în măsură – conform specialităţii mele – să vorbesc despre vremuri mai îndepărtate. Societatea noastră a fost marcată de multe evenimente, toate cu rădăcini în trecutul mai apropiat sau mai recent. Nu ne-am priceput să facem din Centenarul Unirii o sărbătoare autentică, senină şi tonică, îndreptată cu privirea spre viitor. Evocarea gloriei trecutului nu are niciun rost dacă rămâne la nivel festivist, dacă rămâne o simplă lamentare, dacă nu îndeamnă la acţiuni pozitive. Îi admirăm pe marii oameni care au făurit România Întregită, dar nu facem nimic ca să fim aidoma lor. În anii 2019-2020, nu am reuşit să recâştigăm încrederea românilor în principalele instituţii ale statului. În ţară lucrurile au mers oarecum de la sine, fără nimic spectacular, în spiritul unei rutine de-acum obişnuite, fără perspective clare de schimbare spre bine. Pandemia a transformat această letargie păguboasă într-o adevărată criză.
Ne uităm, în plină stare de alertă sanitară, la o lume care nu mai seamănă cu a noastră, cu societatea umană aşezată. Este o lume nesigură, labilă, fără încredere în valori, în cinste, corectitudine, în cultul muncii, în virtuţile educaţiei. Am ajuns să credem că vom putea trăi veşnic de-acum încolo în afara socializării directe, naturale şi fireşti, ca nişte roboţi, ceea ce este foarte grav. De ce se întâmplă toate aceste lucruri? Este foarte greu de spus!
Ajunseserăm să credem că binele este etern şi că noi nu trebuie să mai depunem eforturi pentru perpetuarea acestui bine. Ne-am lăsat amăgiţi de iluzii, am pus aparenţele înaintea esenţelor, formele înaintea fondului, facilităţile înaintea efortului, plăcerea înaintea muncii. Or, de cel puţin două milenii se ştie că „natura nu dă nimic omului fără mare stăruinţă” (nihil homini natura sine magno labore dat). Soluţia: să revenim la omenie, adică la esenţa umană, la acele chestiuni simple care ne fac oameni.
Ceea ce a înfăptuit poporul român în 1918 a fost recunoscut în plan juridic internaţional în 1920
Legat de Centenarul Tratatului de la Trianon, sunt mai multe chestiuni de discutat, mai ales în faţa unor confuzii create în spaţiul public în ultima vreme. Hotărârea de unire a Transilvaniei cu România a fost luată de majoritatea locuitorilor provinciei, reprezentaţi la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, prin 1228 de delegaţi aleşi şi împuterniciţi cu drept de vot deliberativ. În urma acestui act de la 1 Decembrie 1918, s-a realizat efectiv unirea, administraţia românească impunându-se peste tot în teritoriul vizat. Tratatul de la Trianon, semnat la 4 iunie 1920, a consfinţit în plan internaţional unirea realizată de români în 1918, a fixat frontiera cu Ungaria şi a rezolvat alte câteva probleme juridice de detaliu. Prin urmare, ceea ce a înfăptuit poporul român în 1918 a fost recunoscut în plan juridic internaţional în 1920. Recunoaşterea juridică internă a Marii Uniri a împlinit-o regele Ferdinand şi Parlamentul României, la finele anului 1918 şi la începutul anului 1919. Singura ţară care a pretins şi pretinde că smulgerea Transilvaniei din „corpul Ungariei istorice” s-a produs în 1920 este Ungaria, cea care nu recunoaşte de facto decizia democratică de unire, adică Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia.
Aş vota cu dreptatea – dacă aş şti unde s-o găsesc
Aş vota cu dreptatea – dacă aş şti unde s-o găsesc – cu cei care apără credinţa în Dumnezeu, cu cei care ştiu că fără carte nu ai parte, care sădesc pomi, care-şi fac familii şi au copii, ca să ducem lumea mai departe.
Privind în stricta actualitate a momentului, nu ştiu cine va câştiga alegerile din SUA, pentru că nu sunt Mafalda. Cine crede că istoricii pot prevedea viitorul greşeşte profund. În cel mai bun caz, unii dintre istorici pot înţelege mai bine prezentul, pe baza experienţei trecutului. Eu nu pot vota în S.U.A., dar aş vota acasă, în Europa, cu dreptatea – dacă aş şti unde s-o găsesc –, cu gloria adevărată a civilizaţiei, cu respectul de sine, cu preţuirea valorilor, contra demolatorilor de statui, a celor care interzic cărţi şi scriitori, a celor care ard bunuri şi jefuiesc magazine, care cred că se poate trăi în societate fără ordine şi disciplină; aş vota cu cei care mai ştiu ce este clasicismul greco-latin şi iudeo-creştinismul, cu cei care apără credinţa în Dumnezeu şi care nu dau foc catedralelor, cu cei care ştiu că fără carte nu ai parte, cu cei care înalţă case, care sădesc pomi, care-şi fac familii şi au copii, ca să ducem lumea mai departe.
Urez tuturor cetăţenilor României să aibă parte de răsfăţ intelectual, de ştiri corecte şi verificate, de mulţumire sufletească, de linişte şi pace. Într-o lume care cu greu îşi mai păstrează cumpătul, este greu să existe aşa ceva, dar nu este imposibil. (Notă – Adaptare după un dialog al Acad. Ioan-Aurel Pop cu jurnalistul Mihai Şomănescu.)
Acad. Ioan-Aurel POP,
Preşedintele Academiei Române,
25 Noiembrie 2020