Motto: Unirea naţional-politică, de la anul 1918, nu se cuvine să fie înfăţişată, nici măcar în parte, ca un dar, coborât asupra neamului românesc din încrederea şi simpatia lumii civilizate, nici ca o alcătuire întâmplătoare, răsărită din greşelile duşmanilor de veacuri. Chiar dacă asemenea greşeli nu s-ar fi săvârşit niciodată împotriva românilor subjugaţi de-a lungul veacurilor de stăpânirea ungurească, austriacă sau rusească, stăpânirile acestea nedrepte ar fi trebuit să se dezumfle şi micşoreze îndată ce dreptul tuturor popoarelor de a-şi croi soarta după buna lor pricepere a izbutit a se înălţa la treapta de putere hotărâtoare în noua întocmire a aşezământului de pace europeană.
Ioan LUPAŞ, Istoria Unirii românilor (1937)
Istoria îşi are meandrele ei. Cu referire la spaţiul dintre Prut şi Nistru, la 4/16 august 1916, – atunci când prim-ministrul Ion I.C. Brătianu şi reprezentanţii diplomatici ai Franţei, Marii Britanii, Rusiei şi Italiei semnau la Bucureşti convenţiile politice şi militare care stipulau condiţiile intrării României în război alături de Antanta, – eliberarea Basarabiei nu-şi găsea reflectare în calculele factorilor de decizie politică din România. Obiectivul prioritar a fost eliberarea românilor din Transilvania şi Bucovina de sub dominaţia austro-ungară, în timp ce Basarabia putea fi recuperată, ipotetic, doar pe calea intrării României în război de partea Puterilor Centrale şi împotriva Rusiei, – fapt pentru care pledau Constantin Stere şi curentul filogerman aflaţi în minoritate.
În privinţa Basarabiei ca obiect al unei posibile revendicări din partea României, avusese loc o singură discuţie purtată de ministrul rus de Externe, Serghei Sazonov, cu ministrul român la Petrograd, Constantin Diamandi, în chiar primele zile de la declanşarea Primului Război Mondial. În cadrul acelei discuţii (5 august 1914), Sazonov a expus îngrijorarea unora dintre colegii săi, potrivit cărora o extindere a României pe baza principiilor etnice ar fi putut prea bine să ridice şi problema Basarabiei. C. Diamandi a evitat atunci un răspuns direct la acea întrebare, spunându-i lui Sazonov că motivul diferendelor care despărţiseră ţările lor în 1877-1878 a fost tratamentul arbitrar aplicat României de către Gorceacov, exprimându-şi speranţa că politica lui Sazonov va duce la o „încredere reciprocă”.
Şi totuşi, chiar dacă nu a figurat pe agenda priorităţilor factorilor de decizie politică de la Bucureşti şi chiar dacă Republica Democratică Moldovenească independentă din ianuarie 1918 era „o ţărişoară mică”, dar se bucura, în schimb, „de toate libertăţile şi de toate dobânzile revoluţiunii: de votul universal, de posibilitatea de a face legea agrară, de descentralizarea administrativă pe baza votului universal, de toate drepturile minorităţilor garantate şi multe altele, pe când în Vechiul Regat de pe atunci toate acestea încă nu erau” (Ion Inculeţ), Basarabia a fost cea dintâi provincie care s-a eliberat de sub dominaţia străină şi s-a unit, la 27 martie / 9 aprilie 1918, cu România.
A urmat, pe această cale, o logică proprie a evenimentelor, proclamându-şi, iniţial, la 2 decembrie 1917, autonomia, la 24 ianuarie 1918 independenţa, şi la 27 martie 1918 unirea cu România. În Declaraţia de unire a Basarabiei cu România din 27 martie (st. v.) / 9 aprilie (st. n.) 1918, adoptată cu 86 de voturi „pro”, 3 „împotrivă”, 36 de abţineri şi 13 absenţe, Sfatul Ţării – organul suprem legislativ reprezentativ şi electiv al Basarabiei, constituit prin delegarea reprezentanţilor partidelor politice, a păturilor sociale, a etniilor conlocuitoare etc., – a decis, „în numele poporului Basarabiei”, că „Republica Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechei Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, în baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mamă-sa România”.
Redând atmosfera înălţătoare a acelor zile de primăvară a anului 1918, omul politic şi de cultură basarabean Ştefan Ciobanu menţiona că unirea era dorită, că ea „plutea în aer”: era momentul culminant al sforţărilor poporului basarabean pentru a-şi dobândi libertatea naţională, era ultimul act revoluţionar pe care trebuia să-l facă pentru a-şi determina soarta.
Constantin Stere, la rândul său, în luarea de cuvânt în acea memorabilă şedinţă a Sfatului Ţării, avea să menţioneze că însăşi istoria revendica unirea nu numai a Basarabiei, ci a tuturor pământurilor româneşti cu ţara multpătimită. Adresându-se în limba rusă reprezentanţilor minorităţilor etnice, C. Stere a subliniat imposibilitatea statului român de a renunţa la drepturile sale istorice asupra teritoriului dintre Prut şi Nistru şi la idealurile unităţii naţionale. Or, o renunţare, inimaginabilă, la aceste drepturi, concluziona C. Stere, ar fi avut ca urmare sfâşierea Basarabiei în bucăţi de către vecini şi reactualizarea grozăviilor trecutului apropiat. Distinsul luptător arăta că reprezentanţii etniilor conlocuitoare nu aveau dreptul moral de a se opune tendinţei românilor basarabeni de revenire la spaţiul firesc al existenţei lor, lansând şi un mişcător apel către toţi deputaţii să-şi asume cu fermitate responsabilitatea pentru triumful dreptăţii naţionale şi sociale.
Pronunţându-se în susţinerea unui astfel punct de vedere şi exprimând opinia Comitetului naţional al polonezilor din Basarabia, deputatul Felix Dudkevici a pledat, în acea şedinţă istorică a Sfatului Ţării, pentru unirea Basarabiei cu România „aşa cum o cer moldovenii – stăpânii de baştină a acestei ţări”. „M-am urcat la această tribună – menţiona F. Dudkevici în luarea sa de cuvânt – numai ca să arăt bucuria noastră, a polonezilor, pentru actul istoric ce-l săvârşiţi şi prin care realizaţi dreptul popoarelor de a-şi hotărâ soarta, realipindu-vă la sânul maicii de la care aţi fost rupţi cu sila, acum mai bine de o sută de ani”. În privinţa abţinerii de la vot a deputaţilor minorităţii germane din Basarabia, Vasile Stoica avea să afirme ulterior că, atunci când „în urma marii revoluţii ruseşti din 1917 Basarabia a devenit stat independent, iar apoi s-a unit iarăşi cu vechiul trup al Moldovei, germanii din această provincie s-au solidarizat cu aspiraţiile populaţiei româneşti şi au aderat întru toate la hotărârile ei”.
Cât priveşte faptul abţinerii de la vot al reprezentanţilor celorlalte minorităţi etnice din Sfatul Ţării, motivul acelei reticenţe a fost explicat prin faptul că, „fiind încă neclar viitorul, – chiar cel mai apropiat, – se impunea precauţiune şi prudenţă. De aceea, cea mai bună ieşire din această dilemă era – abţinerea de la votare: să nu se supere nici moscoviţii, nici românii”.
În situaţia în care reprezentanţii minorităţilor etnice din Basarabia ezitau în adoptarea unei poziţii tranşante în „problema naţională a unirii popoarelor după particularităţile lor de rasă şi etnice”, misiunea finalizării logice a „revoluţiei naţionale” în Basarabia şi-au asumat-o deputaţii Blocului moldovenesc din Sfatul Ţării, afirmându-se, cu justificat temei, că „acum, când noi vroim să intrăm ca stăpâni în casa noastră, reprezentanţii minorităţilor n-au dreptul moral de a închide uşa în faţa noastră” (C. Stere).
Este adevărat că adaptarea psihologică a minorităţilor etnice din Basarabia la noile realităţi postbelice, dominate de punerea în practică a principiului autodeterminării naţiunilor, nu s-a produs instantaneu şi nici fără dificultăţi. Rămâne însă un adevăr în afara oricăror dubii că dezagregarea Imperiului ţarist, – al acelei „formaţiuni monstruoase”, conform aprecierii lui Zamfir Arbore, – a fost „o tendinţă istorică firească”, în faţa căreia „nu a existat nicio putere de rezistenţă”. În acelaşi context, exprimând idealul şi voinţa elitei politice basarabene, a întregii intelectualităţi de la 1918, dar şi a majorităţii populaţiei, Vasile Stroescu avea să menţioneze că „doar prin Unire vom putea supravieţui şi ne vom face respectaţi de către toată lumea”.
Câteva luni mai târziu (15/28 noiembrie), Congresul General al Bucovinei a votat unirea necondiţionată a Bucovinei cu România, iar la 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, Marea Adunare de la Alba Iulia a votat unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România, constituindu-se astfel statul naţional unitar român.
Rezultat al materializării principiului naţionalităţilor şi al dreptului popoarelor la autodeterminare, România a devenit, graţie Marii Uniri din 1918, o ţară de mărime medie în Europa, plasându-se pe locul 8, după numărul de locuitori, şi pe locul 10 ca suprafaţă. Totodată, aşa cum aprecia cunoscutul scriitor şi ziarist Pamfil Şeicaru, România Mare nu era „numai un apogeu politic şi militar, ci o mare impulsiune dată energiei româneşti. Această impulsiune se va resimţi curând. Toate puterile de muncă, în toate domeniile, se vor intensifica. Va fi o încordare uriaşă, încordarea unui neam întreg, căruia i s-au dărâmat zăgazurile. Forţele încătuşate vor năvăli tumultuoase pe toate tărâmurile de activitate. Pretutindeni vom vedea energia românească extinzându-şi manifestarea. În viaţa economică, precum şi în cea financiară, în viaţa politică sau culturală vom întâlni puterile aceluiaşi neam, desfăşurate în toată amploarea spre a crea”.
În aceeaşi ordine de idei, într-o cuvântare rostită la Chişinău, în 1931, Nicolae Iorga avea să afirme că „România nu este o ţară făcută. România se face acum. Se face prin fiecare dintre noi”, continuându-şi ideea la capătul celălalt al aceleiaşi călătorii, la Timişoara: „Ţara aceasta este alcătuită din bucăţi, care s-au adunat, pe pământul stropit cu sânge al Marelui Război, abia de câţiva ani de zile”, urmând să devină nu numai o ţară întregită, ci şi „o Românie a libertăţii şi a dreptăţii tuturor”.
Graţie marelui eveniment al Unirii Basarabiei cu Vechiul Regat al României, după 1918 au urmat 22 de ani de eforturi „pe calea regăsirii de sine şi a progresului”, de „reluare a adevăratei continuităţi etnice şi ideale” pe orbita culturii şi civilizaţiei europene. Aşa cum pe bună dreptate afirma Eugen Lovinescu, „noi nu numai că n-am ajuns la capătul sforţărilor în a ne fixa sufletul, dar chiar abia acum am intrat în adevăratul ciclu de formaţie naţională”. Momentul istoric al acestui progres era cât se poate de favorabil, deoarece „axa vieţii politice şi culturale, – afirma autorul, – s-a schimbat din Răsărit în Apus”: „în veacul şi de la locul nostru lumina vine din Apus: ex occidente lux! Progresul nu poate deci însemna, pentru poporul român, decât îmbogăţirea fondului naţional prin elementul creator al ideologiei apusene”.
În aceeaşi ordine de idei, marele istoric englez R.W. Seton Watson afirma că Primul Război Mondial a adus pentru întreaga Românie, inclusiv pentru Basarabia, trei mari schimbări fundamentale: unitatea naţională, reforma agrară şi sufragiul universal, – toate înscriindu-se pe traseul modernităţii şi al modernizării: „Dintre acestea, prima a ridicat România de la o putere mică la una de rangul al doilea în Europa, urmând imediat după Polonia şi Italia; a doua, satisfăcând foamea de pământ a ţăranilor, a înlăturat orice pericol al unei revoluţii de jos şi a imunizat România contra bolşevismului, cu toată apropierea ei de Rusia; a treia a înzestrat naţiunea cu mijloacele unei autoexprimări democratice”, legiferându-se dreptul de vot universal, direct, secret şi obligatoriu.
La o distanţă de 101 ani de la Declaraţia istorică a Sfatului Ţării din 27 martie / 9 aprilie 1918 de unire a Basarabiei cu România, apare drept evident faptul că noua realitate naţional-statală din Europa Central-Sud-Estică de după prima conflagraţie mondială a fost nu numai rezultatul operaţiunilor militare de pe câmpul de luptă, ci şi în egală măsură al străduinţelor naţiunilor asuprite din cele trei imperii din zonă de a înfăptui o cale mai modernă de viaţă prin mijlocirea autodeterminării naţionale.
La fel de incontestabil rămâne şi adevărul că orice altă cale decât unirea Basarabiei cu România ar fi fost sortită unui inevitabil eşec, şi este marele merit al Sfatului Ţării şi al oamenilor politici basarabeni din acea perioadă – Constantin Stere, Pantelimon Halippa, Vasile Stroescu, Ion Inculeţ, Ion Pelivan, – de a fi identificat unica soluţie ce ducea spre limanul multaşteptat de întreaga populaţie. Dincolo de orice speculaţii de felul „ce ar fi fost dacă nu ar fi fost cum a fost”, cert este că alternativa unirii Basarabiei cu România poate fi urmărită după exemplul RASS Moldoveneşti din anii 1924-1940, – cu colectivizarea forţată a agriculturii şi foametea dezastruoasă, cu deportările şi represiunile staliniste, cu dezmembrarea teritorială a Basarabiei în 1940 etc.
Nicolae ENCIU, doctor habilitat în istorie, director adjunct pentru probleme de ştiinţă al Institutului de Istorie, Chişinău