ACEL DECEMBRIE

ACEL DECEMBRIE

sau

CUM AM FURAT NOI, LA PIATRA-NEAMŢ, REVOLUŢIA DIN DECEMBRIE 1989 (15 – 27 decembrie 1989)

 

ACEASTA A FOST REVOLUŢIA NOASTRĂ!

ŞI NIMENI, ORICÂTE MINCIUNI ŞI CALOMNII AR DEBITA, ORICÂTĂ CERNEALĂ TIPOGRAFICĂ AR IROSI, NICI DENIGRATORII DE PROFESIE, NICI CEI CARE ERAU ATUNCI PE SUB PATURI, CU SALTELE ÎN FERESTRE, NIMENI NU NE-O MAI POATE LUA ÎNAPOI!

 

Moto: „La început a fost cuvântul.” (Evanghelia după Ioan, I, 1)

 

(…) Azi, în 16 decembrie 1989, a pornit o revoltă la Timişoara, despre care aproape toată lumea interesată află prin bunăvoinţa persuasivă a posturilor străine de radio pe unde scurte, ascultate în aceste zile mai mult decât oricând în toată lunga lor istorie.

Şi, ca orice român sătul până peste cap de frigul din casă şi de foamea ceauşistă, de umilinţă şi de numeroase alte privaţiuni la modă, urmăresc şi eu, seară de seară, cu radioul dat la maximum, evoluţia evenimentelor dramatice din Banat şi aflu că armata deschide focul asupra manifestanţilor civili şi se moare pe străzile însângerate ale oraşului bănăţean!

Aud cu groază şi oroare de zeci de mii de morţi, de masacrarea populaţiei şi sunt sigur că, dacă nu se răscoală imediat Capitala, oraşul Timişoara are să dispară de pe hartă precum Cartagina cea din istorie.

Dar Capitala noastră nu se mişcă. Bucureştenii stau în amorţire şi mămăliguţa românească, dospită, nu face explozie…

O zi, 16, alta, 17, încă una, 18, pe urmă 19… Ceauşescu voiajează, aparent fără de grijă, prin Orientul musulman, pe unde are prieteni buni; iar la Timişoara răsculaţii nu închină steagul. Ba se aude că încep mişcări spontane şi în alte oraşe. Lucrurile iau o turnură din ce în ce mai dramatică, însă bucureştenii stau încremeniţi în liniştea lor exasperantă.

 

***

 

La noi, în Neamţ, se trece lent de la faza bancurilor politice, la o etapă marcată prin câteva timide iniţiative personale. Timide, dar elocvente. Aşa se explică apariţia primelor sloganuri anticeauşiste, scrise pe ziduri, în locuri extrem de populate ziua, dar pustii noaptea.

Pasajul subteran de la podul Sculy, din vecinătatea spitalului, este împodobit cu un „JOS CEAUŞESCU”, scris cu litere mari în noaptea de 17 spre 18 decembrie, deşi patrularea grupelor mixte, de miliţieni şi membri si „gărzilor patriotice” (muncitori adesea înarmaţi, înregimentaţi în trupe paramilitare) s-a înteţit, ca urmare a transmiterii indicativului „Radu cel Frumos”, parola ce introduce pe şest, în toată ţara, „starea de necesitate”, adică punerea în alarma de cel mai înalt grad a tuturor forţelor de ordine, de represiune şi militare propriu zise. (…)

Din depozitul de armament al „gărzilor patriotice” sunt aduse pe furiş, în sediul judeţean, mai multe puşti cu încărcător de cinci focuri, „z.b.”, din cele fabricate de cehi cu jumătate de veac înainte şi trecute prin război, dar şi câteva automate kalaşnikov, cu muniţia aferentă. La repezeală, noaptea, spre a nu stârni spaimă, toate acestea sunt coborâte în subsolul clădirii şi puse sub cheie, după uşi zăbrelite.

Până în acest moment din ziua de 18, nici armata, nici miliţienii, nici soldaţii din trupele de securitate nu-şi fac apariţia, impresia ce se degajă din peisaj fiind de linişte şi pace înainte de Crăciun. Cei câţiva ofiţeri din gărzi, care operează la „casa albă”, se prezintă în haine civile şi nu dau de bănuit că se pregătesc cumva de luptă.

Primul secretar al comitetului judeţean de partid, o femeie destul de agreabilă, cu nume ispititor de plantă culinară aromatică, tovarăşa Florica Leuştean, dimpreună cu ceilalţi membri ai biroului judeţean, stabiliseră cu o zi mai înainte un plan de bătaie, cuprinzând măsuri de prevenire a manifestaţiilor de stradă şi de represiune, dacă va fi cazul.

Toţi membrii biroului judeţean PCR sunt sfătuiţi să se înarmeze cu pistolete şi să se deplaseze, alături de activiştii de bază din întreprinderi, la toate unităţile economice importante din judeţ, spre a veghea ca nu cumva să pornească undeva vreo răzmeriţă. Ba chiar li se impune să organizeze imediat adunări „spontane” ale muncitorilor, la faţa locului, pentru a înfiera cu pumnul sus „huliganii” şi „agenturili”, cum îi numise Ceauşescu pe răsculaţii timişoreni.

Asemenea întruniri au loc în mai toate întreprinderile mari, cei trimişi de la judeţeana de partid citind un discurs, acelaşi peste tot, în vreme ce muncitorii, care cam ştiu ce se petrece în Transilvania, cu greu îşi stăpânesc nemulţumirea şi duşmănia.

Şi la noi, ca peste tot în România, din ordinul lui Ceauşescu, s-a decretat o vacanţă neaşteptată înainte de Crăciun, spre a se goli oraşele mari, centrele universitare, de tinerii gata totdeauna să sară în foc pentru cauze nobile. Şi fiindcă în Piatra şi în Roman au venit valuri-valuri de studenţi, care se adaugă liceenilor din ambele oraşe, liderii locali, ei sau mai marii lor, au năstruşnica idee de a organiza pentru tineret seri culturale şi de dans la casele de cultură şi în cluburi.

Nici că se poate mai bine! În acele locuri, în serile de dinainte de 21 decembrie, se creează o atmosferă incendiară, propice revoltei anticeauşiste.

Urmarea directă şi neprevăzută a popularizării cu rea credinţă a revoltei timişorene se vede în ziua de 19 decembrie, când încep să apară la Piatra-Neamţ manifestele, foarte multe scrise de mână, dar, culmea, în ciuda cenzurii şi pazei militare la tipografii, chiar şi tipărite.

La Săvineşti, principala platformă industrială a judeţului Neamţ, cu zeci de mii de salariaţi, căpitanul Ouatu (presupun că este aceeaşi persoană cu colonelul Ouatu, cunoscutul scriitor, proprietarul cabanei principale de la Izvorul Muntelui), o înştiinţează pe Anica Lazăr, secretara de partid a combinatului, că în secţiile Lactama, Acetilena, Staţia de oxigen şi în alte locuri, circulă manifeste, nu doar anti ceauşiste, ci de-a dreptul anti comuniste, dovadă că deja se trece repede de la ura faţă de un singur om la dorinţa de schimbare prin răzmeriţă a regimului politic.

Acţiunile de „înfierare” a timişorenilor, adăugate nemulţumirii generale a oamenilor ţinuţi cu forţa în frig şi înfometaţi, conduc ireversibil la inversul rezultatului dorit de autorităţi.

 

 

***

 

Mai înainte de a trece la descrierea evenimentelor ce urmează să aibă loc la Piatra şi în alte localităţi nemţene în zilele care vin năvalnic, trebuie să facem câteva observaţii asupra felului cum au fost pregătite pentru o asemenea eventualitate forţele militare, ale ministerului de interne, ale Securităţii şi cele paramilitare.

După felul în care se comportă, este evident că forţele de ordine şi represiune (miliţia şi securitatea) sunt pregătite, pe faţă sau pe ascuns, pentru cele două eventualităţi, reprimare sau pactizare cu masele; au o comandă centrală bine pusă la punct şi, cu rare excepţii, o desăvârşită disciplină în acţiune.

Armata, în pofida ordinelor criminale ale conducerii de partid, nu este pregătită pentru represiune, fiindcă, după chiar legile vremii, misiunea sa este NUMAI apărarea patriei faţă de ameninţările din exterior.

(Acţiunea armatei este deseori execrabilă. Împărţită pe arme, mari unităţi, regiuni etc., lipsită de o comandă unică şi competentă, cele mai multe incidente tragice din aceste zile sunt cauzate de prestaţia confuză, dezordonată, a personalului de comandă a marilor şi micilor unităţi, de zăpăceala şi chiar de prostia unor generali şi colonei din garda veche, „de carton”, dintre cei cu trei cizme, edecuri post sovietice, avansaţi în posturi de comandă pe criterii politice şi lipsiţi de pregătirea necesară pentru a conduce unitar şi eficient o oaste de peste trei sute de mii de soldaţi. Nici o acţiune bine pusă la punct pentru sabotarea armatei nu poate fi eliminată din calcul!

Cea de a treia forţă, nu militară, dar militarizată, „gărzile patriotice”, organizate după „anul lui Ceauşescu – 1968”, de obicei pe lângă marile întreprinderi, cele cu mii şi zeci de mii de muncitori, are oarecare instrucţie, de cele mai multe ori de mântuială, şi nu poate fi folosită la represiune, nefiind sigură, deoarece muncitorii clocotesc de revoltă şi asta o ştiu bine cei de sus, afară de bătrânul dement. Din această cauză, unităţile de gărzi trimise din alte regiuni spre a interveni la Timişoara sunt „înarmate” cu bâte, nu cu arme de foc. O bună parte a incidentelor soldate cu morţi şi răniţi se petrec tocmai din cauza lipsei de pregătire a civililor din gărzi. (…)

 

***

 

În 21 decembrie, după ce anunţase măsurile drastice de represiune îndreptate asupra răsculaţilor bănăţeni şi ardeleni, pe care îi calificase drept agenţi străini şi huligani locali, Dumnezeu (sau, după cum cred, un demnitar apropiat, de mare încredere, angajat în secret într-un serviciu de spionaj străin, poate gorbaciovist) i-a dat dictatorului ideea distructivă a marelui miting din Capitală.

Convins fiind, în nebunia sa, că poporul îl va asculta docil şi că răscoala va fi înăbuşită mai repede prin acest miting uriaş, Ceauşescu ordonase deja, împotriva Legii, ca armata să intervină cu forţa şi să tragă în demonstranţi cu muniţie de război.

Ceea ce se petrece apoi la Bucureşti şi în ţară este îndeobşte cunoscut, dar mai ales sunt cunoscute interpretările abracadabrante, unele vădit antiromâneşti, pornite de un gazetar francez (?) şi continuate de o haită de coprofagi români, cu toţii trudind, din 1990 încoace, să ne convingă că nu noi, cei din stradă, asupra cărora apărătorii lui Ceauşescu deschid foc de kalaşnikov, nu noi am făptuit răscoala, ci, vorba lui Ceaşcă, „agenturili şi huliganii”; iar răscoala din decembrie 1989 nu este decât o banală lovitură de stat pusă la cale de agenţii ruşi, unguri şi de alţii, poate chiar de Securitate?!, cu toţii inventaţi de cohorta denigratorilor.

Ce nu face un scrib corupt pentru un ban în plus (Un dolar… sau poate o rublă ori un forint.) şi pentru notorietate? O ucide şi pe maică-sa, înecând-o fără păs în latrină!

Dar nu e vorba de aceşti sceleraţi, ci de mămăliga românească, explozivă în decembrie 1989 şi în judeţul Neamţ. Drept este că, aşa cum arată documentele şi cum îmi spun amintirile, am şi eu revoluţia mea, pe cât de frumoasă atunci, tot pe atâta de blamată şi de scuipată azi. Dacă aşa se scrie istoria popoarelor, apoi nu este ştiinţă, ci un biet pamflet, ticluit cu precădere de zoilii avortoni ai evenimentelor sau de urmaşii lor întru ticăloasă şi bănoasă glorie.

 

Prin urmare, în ziua de joi, 21 decembrie 1989, mă aflu acasă, la începutul unei vacanţe pripite şi neaşteptate, de Crăciun; urmăresc la televizor desfăşurarea mitingului bucureştean mamut din Piaţa Palatului Regal, în faţa sediului Comitetului Central al PCR, fostul (pe vremuri) imobil al Ministerului Afacerilor Interne.

Cât durează bâlbâiala gângavului care ne conduce ţara cu mână de fier, o înşiruire de minciuni jalnice despre Timişoara răsculată contra tiraniei, compar imaginea moşneagului zbârcit, cu capul înfundat într-o căciulă neagră, prea mare pentru capul său, dintr-odată prea mic, cu aceea de tribun, din august 1968, când se ridicase, singurul dintre sateliţii Moscovei, contra cotropirii Cehoslovaciei de către trupele alianţei comuniste de la Varşovia. Cât de mare fusese atunci piticul! Cât de jalnic de mic este azi… Lecţie pentru toţi cei ca el, din vremile ce vor veni.

Deşi piaţa palatului pare sau chiar este tixită de portretele uriaşe ale celor doi „părinţi adoraţi ai patriei” şi de flamuri roşii şi tricolore, parcă pluteşte ceva în aer. Am o presimţire pe care nu mi-o pot explica. Şi când mulţimea izbucneşte in huiduieli şi televiziunea naţională întrerupe intempestiv emisiunea, eu, aşezat pe duşumea, cu spatele rezemat de speteaza joasă a patului meu arhaic, mă trezesc urlând: „Gataaa! S-a dus!” Şi ştiu că mulţi alţi români, strigând sau nu, au acelaşi gând în momentul acesta.

 

***

Urmează o după amiază tensionată, fără de ştiri din ţară şi din Capitală, cu temeri mari şi cu speranţe imense. Dacă? Unde? Dacă? Unde?… Şi e un interval de timp cât o viaţă.

Înnoptarea devreme, căci suntem în decembrie, luna cu zilele-lumină cele mai scurte, mă găseşte lângă telefon, ca pe mulţi alţi părinţi cu copiii duşi departe, mai ales în Transilvania şi în Capitală, poate prinşi acum în foc. Încerc în zadar să iau legătura cu fiică-mea, Marta, care nu-mi răspunde la telefon, ori cu vreun cunoscut din Capitală, să aflu ce se petrece acolo. Linişte totală!

Într-un târziu de noapte, habar nu am la ce oră anume, soneria telefonului zbârnâie în sfârşit şi aud glasul Martei, gâtuit de emoţie, spunând: „Tată, e prăpăd! În Piaţa Universităţii se trage cu mitraliera… Vin de acolo… Sunt morţi… mulţi răniţi… Soldaţii ne-au urmărit pe străzile din spatele Teatrului Naţional… Am scăpat nevătămată, în blocul lui Sandu (Regizorul Alexandru Dabija), de lângă „Intercontinental”. Încerc să ies acum cu telefonul în balcon, să auzi…” Şi în urechea mea răpăie surd, sinistru, rafalele de kalaşnikov.

Devine reală şi la Bucureşti răfuiala nemernicului dement cu poporul. Mămăliga a făcut explozie! Îmi stăruie în ureche vorbele gâtuite ale Martei: „Sunt morţi… Mulţi răniţi…Soldaţii ne-au urmărit…”, ceea ce autentifică faptul că ucigaşii din Piaţa Universităţii sunt, Dumnezeule mare!, militarii români, care execută, ca şi la Timişoara şi în alte locuri, un ordin în afara legii. Nu mi-aş fi închipuit, fiind eu ofiţer de rezervă destul de bine instruit în cunoaşterea regulamentelor armatei române, că soldaţii noştri ar putea trage în oamenii dezarmaţi, câteva sute de civili care nu pun în pericol existenţa Statului, ci doar îşi exprimă furia şi deznădejdea.

Dar, fiindcă veni vorba, ştiind că acolo se află prieteni ai mei şi fiica mea, cum pot înghiţi infamia că totul este un act provocat şi susţinut de „agenturili” străine? Cum pot a mă preface că nu am habar de interdicţia din legea militară, de a nu deschide foc împotriva concetăţenilor, a civililor de orice vârstă şi în orice ocazie? Şi atunci, cine sunt ofiţerii care au ordonat bieţilor soldaţi să apese pe trăgaci? Cine sunt comandanţii blindatelor cu care s-a spart baricada din Piaţa Universităţii şi s-au strivit sub şenile civilii? Cumplită mizerie!

În Piaţa Universităţii, acum, la ore târzii, când se sparge baricada şi se trage cu gloanţe de război în grupul de manifestanţi, se află mai mulţi nemţeni, între care un şofer de camion, al cărui nume nu-l ştiu, profesorul universitar Ştefan Cazimir, actriţa Mariana Buruiană şi fiica mea, care are noroc: cu voia lui Dumnezeu, nu-i ucisă de gloanţe sau rănită, ca unii dintre cei din jurul său, deşi pardesiul şi cizma îi sunt străpunse de doi plumbi traşi de soldaţii armatei române.

Mă arunc imediat în nişte haine adunate la întâmplare şi o zbughesc de unu singur către centrul oraşului, bănuind că acolo se poate întâmpla ceva. Pe acoperişul înalt al sediului telefoanelor şi în alte două locuri, au instalat puncte de supraveghere bine mascate, nesesizate de pietonii care se plimbă în grupuri mici, la ore târzii, prin parcul central, în căldura molcomă a unei nopţii ce pare a fi de mai.

Aparatele de fotografiat pe lumină slabă şi fără de blitz lucrează discret, în foc continuu. Nu se văd uniforme de nici un fel. Doar miliţienii de serviciu la intrările în sediul judeţean de partid veghează ca de obicei, cam obosiţi, cam plictisiţi…

Liniştea tinerilor plimbăreţi prin scuarul din faţa liceului „Petru Rareş” e doar aparentă. Mulţi dintre cei care populează aleile mi-au fost elevi sau îmi sunt elevi chiar acum. Simt că unii aşteaptă şi de la mine o vorbă şi că sunt gata să ia cu asalt clădirea aflată în umbră, ca de obicei în ultimii ani, ai economiei de energie electrică, păzită discret acum, şi pe dinăuntru, de membri ai „gărzilor patriotice”.

În seara asta ratez ocazia de a deveni erou local, raţiunea şi prudenţa maturului prevalând dorinţei de răscoală lipsită de pregătire. Cu experienţa mea de vechi vânător, deprins cu armele de foc, cunoscător de facto al efectului nimicitor al kalaşnikovului, care omoară deja manifestanţii în multe oraşe transilvane şi în Bucureşti, convins că numai o răzmeriţă masivă în Capitală, în lipsa unei revoluţii pe plan naţional, poate să-l doboare pe căciulatul bâlbâit şi speriat din balconul fostului Minister de Interne, nu mă hazardez să strig în seara asta, precum Avram Iancu: „No, gata? No, hai!” Poate curge sânge nevinovat şi la Piatra-Neamţ…

 

***

 

(Atunci, când nimeni nu bănuia că peste puţine ore dictatorul va cădea, vechitură penibilă, în mâinile unui mărunt subofiţer de miliţie, când eram siguri, prin propaganda stăruitoare din ultimii ani, că va fi apărat cu îndârjire de trupele securităţii, eram convins că nimeni nu are dreptul să primejduiască vieţile tinerilor. Acum, când revăd însemnările din acel decembrie, cred că prudenţa se îmbina cu spiritul de conservare. Poate că îmi era frică… Mămăliga pietreană nu a făcut explozie în seara de 21 decembrie 1989. Eheu, Postume…

Am trecut, ca majoritatea concetăţenilor noştri, printr-o noapte albă, veştile telefonate din emisiunea permanentă a posturilor de radio Europa liberă şi Vocea Americii făcându-ne să credem că tancurile zdrobiseră grupul insurgent din Piaţa Universităţii, cum de fapt se şi întâmplase. După morţii şi răniţii care scăldaseră cu sânge nobil asfaltul Pieţii, au venit cei de la salubritate, cu tunurile de apă, să spele urma crimei.

Mai târziu, când eram deputat în Constituantă şi s-au anchetat evenimentele din noaptea de 21 spre 22, am aflat că ostaşii primiseră ordin să tragă jos, în asfalt, de unde gloanţele ricoşau, ucigând sau rănind manifestanţii. Ordin imbecil şi criminal!

A doua zi, cum se ştie, a fost sfârşitul jalnic, chiar carnavalesc, al Ceauşeştilor, care şi-au dovedit laşitatea fugind din faţa bucureştenilor răsculaţi, adunaţi cu zecile de mii în Piaţa Palatului Regal. Armata a pactizat în sfârşit cu mulţimea şi aşa s-a încheiat capitolul Ceauşescu din istoria tragică a României secolului al douăzecilea.

Ce a urmat, judecata sumară (potrivit legilor ceauşiste în vigoare) pentru înaltă trădare şi executarea celor doi într-o cazarmă din Târgovişte, fapte întoarse pe faţă şi pe dos de licuricii presei de scandal post decembriste, nu are nici o însemnătate pentru istoria nemţeană. Doi criminali au fost judecaţi sumar, condamnaţi potrivit legilor create şi aplicate tocmai de comunişti, patru decenii şi mai bine, contra poporului român. Şi au fost executaţi prin împuşcare. Comedia finita est.

Înainte de a continua excursul, să ne amintim că până în ziua de Crăciun 1989 românii nu au fost informaţi clar şi total asupra situaţiei în care se afla conducerea PCR, în special familia Ceauşescu. Prudenţa celor care îşi asumau conducerea ţării după fuga dictatorului, explicabilă într-o oarecare măsură prin teama de o posibilă forţă de intervenţie pro ceauşistă şi prin teama de Securitate, bine împământenită de ani mulţi, această prudenţă, poate chiar exagerată, dublată de o inexplicabilă lipsă de comunicare cu poporul, ne-a costat enorm.

Dincolo de meritele de nedesminţit din acele zile ale radio-televiziunii, totuşi dezinformările, naivităţile şi prostiile debitate de formatorii de opinie, de teleaşti, crainici, actori, militari şi alţii, în general persoane bine cunoscute de public, puţini la număr şi crezuţi pe cuvânt de noi toţi, au produs mult rău. Habar nu am avut de lozinca, explicativă deplin şi definitiv, aflată mai târziu: „Mircea, fă-te că lucrezi!” Asta era. Un soi de piesă de teatru jucată de actori celebri şi de chibiţi, lipsită de răspundere, uşor de înţeles în acele împrejurări, dar imposibil de iertat azi şi totdeauna!

S-a spus mai pe urmă că dezinformarea era plănuită cu dibăcie. Haida-de! Eroare maximă! Toate năzbâtiile de pe sticlă, ziua şi noaptea, s-au produs din imaginaţia creativă a palavragiului caragialesc român, de tip Rică Venturiano, junele publicist, ajuns general, actor renumit, moderator de televiziune, erou naţional, cu toţii nişte autentici ca ochii din cap statul de drept, vom putea declara revoluţia încheiată.

Pentru că punctul meu de vedere, în care cred cu temeinicie, ca meseriaş în Istorie, şi anume că a fost răscoală, nu revoluţie, nu este împărtăşit de foarte multe persoane, voi folosi în continuare termenul împământenit, consacrat, de Revoluţie, pentru evenimentele din 15-25 decembrie 1989.)

 

 

***

 

La Piatra, unde s-a desfăşurat revoluţia noastră, evenimentele din 21-25 decembrie 1989 ne-au cuprins într-un val din care eu nu m-am eliberat decât într-o oarecare măsură în octombrie 1992, când Adunarea Constituantă şi-a încheiat mandatul. Total, cum aş dori acum, la atâta vreme trecută, noi nu am ieşit încă din atmosfera acelor timpuri, provocaţi fiind de starea jalnică a naţiei şi de falimentul grotesc al „clasei politice” de azi. Şi în acest timp, multă apă a curs pe Bistriţa.

Cum de nu am prevenit renaşterea dictaturii din propria-i cenuşă? Cum de nu am bănuit că o armie de foşti securişti, de foşti activişti ai partidului comunist şi de mafioţi veroşi va cuprinde în ghearele ei ţara atât de curând după căderea regimului comunist?

În dimineaţa de 22 decembrie, pornesc spre centrul oraşului, subconştientul meu nefiind cotropit de Caragiale şi speranţele mele fiind mai mari decât pot încăpea într-un apartament de bloc.

În drum către „casa albă”, strigând „Veniţi cu noi!”, soţia mea şi cu mine îi chemăm să ne însoţească pe toţi cei care se ivesc la ferestre ori în curţi, dar rezultatul e aproape nul.

Deşi patrulele militare, începând cu ora 10, nu permit pietonilor să se adune în grupuri mai mari de două-trei persoane, după cum prevede legea când se instaurează „starea de necesitate”, pâlcuri de cetăţeni încep să roiască în spaţiul dintre hotelul „Ceahlău”şi Teatrul Tineretului, în preajma clădirii Consiliului Judeţean PCR.

Practic, ostaşii nu-i mai împiedică, mai ales după ce se vesteşte moartea „trădătorului” Vasile Milea, ministru al apărării, şi ofiţerii încep să înţeleagă încotro bate vântul.

La un moment dat, spre ora 11, se produce spontan o radicalizare a oamenilor din centrul municipiului, în faţa cărora o mână de soldaţi speriaţi nu are nici o şansă de izbândă. Prin urmare, încetul cu încetul şi unul după altul, militarii dispar din peisaj.

De către cartierele muncitoreşti ale oraşului, (Atenţie! Nu dinspre Ştefan cel Mare şi Petru Rareş, străzile cu vile) veneau, fie în grupuri mici, fie în coloane mereu în creştere, mai ales tinerii care aşteptaseră cu nerăbdare să le vină ceasul izbăvirii. Din ce în ce mai multe inscripţii făcute cu jeturi negre de vopsea pe clădirile importante ale oraşului şi chiar în preajma „casei albe” arătau scopul mişcării generale: „Jos Ceauşescu! Jos comunismul!”

Îndată după ora 11, trei tineri (Carmen Modiga, Viorel Cozma şi Tudor Creţu) ţinându-se de mâini, creează un mic lanţ viu, transversal, pe Bulevardul Traian, încurcând circulaţia automobilelor şi chemând concetăţenii în marşul lor către centrul municipiului. Strigau lozinci care încă mai speriau pe unii dintre cei de după perdele, indecişi sau fricoşi de-al binelea: „Moldoveni, nu fiţi laşi! Veniţi cu noi la Casa Albă! Jos Ceauşescu! Jos comunismul!” Cam ca la Timişoara, „oraşul liber de comunism”, cu câteva zile mai înainte. Până să ajungă ei în centru, cei trei reuşiseră să închege o coloană impresionantă, de câteva sute de pietreni.

La sediul Comitetului Judeţean, în spatele miliţienilor de pază şi fără să-i ia în seamă, Ioan Pintilie, înarmat cu sculele trebuitoare, a scos însemnele Partidului Comunist de pe faţada clădirii. Iulius Trapiel şi alţi câţiva manifestanţi creează un grup masiv de protestatarii chiar în faţa sediului judeţean. Din piaţeta gării, mărindu-se cu fiecare moment, urca pe Bulevardul Republicii un al treilea grup. Fără o împotrivire din partea vreunei forţe de ordine, cele trei coloane,formate în majoritate de tineri, fac joncţiunea în centrul municipiului şi se îndreaptă, decişi să intre în sediu, către uşile de acces din faţa clădirii.

Câţiva miliţieni, căpitanii Butnaru şi Stoica, secondaţi de plutonierul major Şorici, încearcă să-i oprească, dar manifestanţii îi pun pe fugă. (Aici, prima observaţie. Paza oficială a încetat la toate intrările, dar manifestanţii, care nu se organizaseră prealabil pentru a lua în stăpânire clădirea fără de daune şi furturi, nu au ştiut că manglitorii intraseră deja în interior şi se apucaseră de ciordit tot ce le încăpea în mână din birourile lăsate pustii prin fuga funcţionarilor.)

Din mulţimea care, cu energie, bucurie şi un entuziasm uşor de înţeles striga fără de încetare lozinci cu caracter revoluţionar, primii care au pătruns în interior pe uşile principale, din faţă, au fost: Iulius Trapiel, Ioan Cintiţă, Ioan Proboteanu, Ioan Oprişan, Ioan Manolache şi Ştefan Bălăoiu.

După circa un sfert de oră, miliţienii care gardau uşa dinspre Teatru Tineretului au fost siliţi să plece, la rândul lor, prin acea intrare pătrunzând în sediu: Vasile Roibu, Carmen Modiga, Emil Ionescu, Marius Mitrofan, Ion Dima, Irimia, Turcu, Liviu Timuş, Viorel Cozma, Alexandru Grigoroaia, Sorin Vornicu, Ion Moşu, Vasile Gorea şi Valeriu Berbecariu.

Lor li se vor alătura după scurt timp: Ioan Pintilie, preotul Constantin Ţuţuianu, M. Covătaru, Constantin Bichiş şi Valentin Ciucă.

Cum era de aşteptat, din primele momente se produc fapte indezirabile, mai ales furturi de telefoane şi alte obiecte de valoare, de către câţiva manglitori intraţi pe furiş în sediu cu acest scop.

Asistentul universitar Nicolae Bolohan, fostul meu elev, împreună cu alţi câţiva cetăţeni care vor să stăvilească intrarea vandalizatorilor şi a hoţilor în birourile acum lăsate vraişte, fac un grup de pază ce cu greu opreşte năvala pe uşa principală.

În acelaşi timp, ajungem noi, cei câţiva din cartierul Precista, puţini la număr, în faţa clădirii. Nicolae mă recunoaşte în mulţime şi mă cheamă, strigând de lângă uşa principală. Mă despart imediat de grupul meu, îmi fac loc cu coatele prin două-trei rânduri dense ale celor de pe scări şi intru în clădirea deja invadată de lume: manifestanţi, curioşi, ciorditori, agenţi acoperiţi care încă mai fotografiază şi filmează, cu intenţia de a ne pune curând la respect.

Urc în fugă scările către birourile ştabilor judeţeni, acum aproape pustii. Dintre aceştia, mai sunt în sediu doar doi: Florica Leuştean, prim secretar judeţean de partid, şi tânărul secretar cu probleme organizatorice, amândoi noi în funcţie şi necunoscuţi de oamenii care inundă sediul.

Intru prin secretariat în biroul Floricăi Leuştean, o doamnă destul de elegantă, solidă, arătoasă, calmă, care, în picioare dinaintea unui grup restrâns de revoluţionari şi cu un aer matern, sfătuieşte onorata asistenţă cam aşa: „Oameni buni, măi tovarăşi, încă puteţi scăpa fără pedepse grave pentru înaltă trădare. Doar ştiţi că suntem în stare de urgenţă şi acum acţionează legea militară şi curtea marţială. Dacă vreţi să vă păstraţi vieţile, plecaţi acum, până nu vin ostaşii! Vă arestează şi e vai de voi!”

Trebuie să convin că are o voce interesantă şi că lipsa ei de teamă este chiar surprinzătoare. Ori ştie ea ce ştie şi atunci e vai de noi, ori joacă tare, la cacealma. Enervat de calmul afişat de Floarea Leuştean, unul dintre noi vrea să-i administreze o corecţie contondentă. De lângă fereastră, unde mă aflu, admir decizia cu care Iulius Trapiel intervine, cerând camarazilor să se poarte civilizat, pentru că persoana din faţa lor nu e terifianta Maria Gheorghe, fosta Prim Secretar Judeţean, o fiară urâtă de tot judeţul pentru rapacitatea şi cruzimea ei, plecată de la noi în luna noiembrie.

Valentin Ciucă, prezent şi aici ca la vernisajele pe care le patronează, curtenitor şi convingător, politicos ca totdeauna şi plin de sfaturi bune, intervine zâmbind fotogenic: „Doamnă Leuştean, probabil nu aţi aflat că armata a trecut de partea poporului. Ministrul Apărării s-a sinucis, iar Comitetul Central este asediat de sute de mii de bucureşteni. Părerea noastră este că e bine să plecaţi acum de aici, cât putem să vă scoatem fără daune fizice. Sunteţi singura fiinţă curajoasă din tot activul judeţean de partid, dar nu face să vă puneţi viaţa în pericol. Corabia se scufundă bine şi fără de căpitan.” Uite că îi arde şi de glume subtile. Bravo! Intervine şi profesorul Ion Mihalache: „Tovarăşa… să nu pierdem vremea. Ne părăsiţi acum, de bună voie, sau…” Prim secretara de partid pare că a înţeles în sfârşit că nu mai are ce spera, aşa că înmânează un pumn de chei în palma întinsă a profesorului Ion Mihalache, se lasă flancată de el şi de Iulius Trapiel, secondaţi de un profesor înalt, din Bodeşti, şi iese pe uşa din spate, nu înainte de a ne deplânge: „Mi-e milă de voi, măi copchii!” Cei doi, profitând de realitatea că Leuştean nu e cunoscută în oraş, o scot prin mulţime, o trec peste stradă, la garajul de vis-a-vis, unde o lasă pe seama şoferului personal.

Şi aici dumneaei dispare pentru totdeauna din cartea de imobil.

 

***

 

Au loc concomitent două acţiuni importante. Mulţimea care a umplut centrul oraşului, poate că peste zece mii de oameni, se aşteaptă să se petreacă evenimente spectaculoase, ca la Bucureşti, unde Ceauşeştii tocmai au fugit cu un elicopter, nu se ştie în ce parte a ţării, probabil într-un refugiu pregătit din timp, de unde să pornească, teribilă, represiunea. Dar dacă madam Florica Leuştean are dreptate? Ei, asta e! După o viaţă de cioară, măcar o clipă să fii vultur! Ce o vrea Dumnezeu!

Petre Iorgu şi Emil Ionescu preiau staţia de amplificare din sala de consiliu şi o scot prin fereastra larg deschisă pe copertina de beton de deasupra uşii principale a clădirii. Vin de peste drum, chemaţi repede, specialiştii de la telefoane, singurii în stare să pună în funcţiune angrenajul de cutii, sârme şi microfoane. Şi de îndată ce porta-vocea prinde glas puternic, încep discursurile mult aşteptate de cei peste zece mii de manifestanţi care ocupă întreg spaţiul din centru municipiului, blocând circulaţia auto. E de mirare că, sub greutatea necontrolată a zeci de persoane agitate, copertina de beton nu se rupe, fapt ce atestă calitatea excepţională a constructorilor pietreni.

A doua acţiune importantă este curăţirea de intruşi a sediului lipsit de pază. Mulţi dintre hoţi au fugit deja, cu plinul făcut. Astfel au dispărut, furate sau distruse de furia mulţimii, bunuri şi, mai cu seamă, documente care în viitor, dacă s-ar păstra, ar avea o valoare documentară imensă. Din păcate… Când se află că până şi un televizor a fost „confiscat” de un cetăţean strângător, se înţelege de către oamenii oneşti că asta este picătura ce umple paharul şi, cu un grup solid de revoluţionari, se trece la acţiunea de curăţire.

Şi, uite minune! au apărut în clădire câţiva ofiţeri echipaţi în uniforma de iarnă, nepoftiţi. Dar parcă era cineva poftit? Primul ofiţer intrat repede şi competent în „dispozitiv” este colonel Mirilă, care se vede că ştie mai multe decât mărturiseşte. Şi fiindcă „armata e cu noi!”, în sediul recent ocupat de revoluţionari facem greşeala comună întregii Românii: dăm puterea, în parte sau în totalitate, imediat sau treptat, militarilor, fără să ştim cam ce afaceri patriotice învârt domniile lor.

Astfel se deschide din prima zi drumul către viitorul stat semidictatorial de azi, căci militarii, cei în costum tradiţional sau cei din securitate şi miliţie, una ştiu: forţa! Şi o vor impune, direct sau din umbră, spre paguba poporului român.

Îndemnat de Neculai Bolohan, care a predat paza uşii principale către nişte flăcăi zdraveni din platforma industrială Săvineşti, îmbrăcaţi în uniforma gărzilor şi veniţi în coloană de marş, ies pe copertină chiar când părintele Constantin Ţuţuianu îşi începe vorbirea, emoţionat şi decis să facă ordine şi dreptate prin cuvântul Domnului:

„Fraţilor, fraţilor şi iar fraţilor!” Aşa, cu glas tremurat, îşi începe predica însufleţită, ascultată cu evlavie de mulţimea adunată ciotcă mai aproape, să audă cuvântul preotului de la Borzoghean, iubit şi respectat de întreaga urbe, om dintr-o bucată, care şi înainte de acest decembrie s-a rostit cu voce tare, în public, împotriva dictaturii.

Atmosferă imposibil de descris după un sfert de secol! Dar entuziasmul, elanul, speranţa, dorinţa de a se face dreptate, ura contra liderilor de partid şi împotriva securităţii, veselia debordantă, toate se amestecă într-o avalanşă nemaicunoscută până atunci în urbe, întreruptă doar de rugăciuni, de păstrarea unor momente de reculegere pentru eroii din Timişoara, şi de intonarea în cor destul de disonant, dar plin de ardoare, a vechiului cântec revoluţionar de la 1848, „Deşteaptă-te române!”, ce va să fie curând imnul ţării.

Sunt numeroşi vorbitorii de pe copertina „Casei Albe”, unii primiţi cu aclamaţii şi urale, alţii cu vacarm, huiduieli şi fluierături. Se intonează colinde şi se discută liber, cât poftesc oratorii şi cât îi rabdă auditoriul, despre revoluţie, dictatură, frig, foame, viitor, pe scurt – despre tot, toate şi despre toţi.

Pentru un observator lucid şi instruit în ceea ce priveşte psihologia maselor, evenimentul văzut de pe copertină, emoţionant, aflat sub semnul lui „acum ori niciodată”, ar fi fost un excelent obiect de studiu. Dar cine putea fi pus pe studii sociologice atunci? Totuşi, privind de la distanţa de 24 de ani, putem sublinia câteva trăsături caracteristice.

Vorbitorii se aliniau în spatele speranţelor şi idealurilor de grup. După temperament, nivel de educaţie şi de cultură şi faţă cu împrejurarea concretă, unii se refereau la democraţie, libertate, viitor european, repararea imediată a daunelor pricinuite de regimul comunist, prin „justiţia de clasă”, şi revenirea la o viaţă politică normală.

Alţii aminteau de frigul din apartamente, de foame, de nedreptăţile vremii, suferite de ei înşişi, exprimându-şi încrederea în victoria revoluţiei şi în viitor.

În sfârşit, câţiva dintre vorbitori se opreau la istorie, la momente strălucite din trecutul glorios al poporului român, la moştenirea primită de la străbuni.

 

Iar excesul de gargară imbecilă, interesată, iresponsabilă şi foarte dăunătoare prin urmări, continuă mai abitir şi azi, în anul 2014, după ce, de nişte decenii, prin votul nostru, i-am instalat în fruntea ţării pe Pristanda, Ipingescu şi Caţavencu, secondaţi de Brânzovenescu şi Farfuridi.

Iar Fănică şi Trahanache, precum în 1883, trag sforile cu folos pentru partid, adică pentru „noi şi ai noştri”. Nimic nou sub soare pe plaiul mioritic. Şi, Dumnezeule! cât ne-a costat şi cât ne costă farsa asta!

 Dacă ţara ar fi ştiut în ziua de 22 decembrie că soţii Ceauşescu au fost prinşi, internaţi într-un loc sigur, că întreaga conducere a PCR a fost anihilată, că soldaţii MAI din detaşamentele special pregătite pentru represiune au primit ordin ferm să nu iasă din cazărmi, că de fapt se spulberase peste tot vechea putere, de am fi cunoscut toate acestea, liniştea şi ordinea s-ar fi instalat imediat, fără jertfe umane şi pierderi materiale, pretutindeni.

Dar nici nu putem condamna grupul care îşi asuma conducerea ţării, mereu în mişcare, uneori haotic, măcinat de interese antagoniste, pentru că a făcut o asemenea enormă greşeală. La urma-urmei, aşa se desfăşoară toate răscoalele: fără pregătire prealabilă, fără program, cu tendinţe de anarhie, cu distrugeri şi jertfe condamnate mai apoi de istorie.

 Răscoală, nu revoluţie! Asta s-a petrecut în decembrie 1989 în ROMÂNIA.

 

***

 

Nu sunt decis să particip la sărbătoare, oricât de emoţionantă ar fi aceasta. Avem altceva de făcut. Şi cât se poate de repede. Ca ins echilibrat şi cu suficiente cunoştinţe de istorie, fan al Revoluţiei Franceze din 1789, pe care o ştiu pe dinafară, cu bune şi, mai ales, cu rele, am convingerea că mai importantă este acum luarea primelor măsuri de organizare şi administrare, fiindcă nu numai activul de partid a intrat în gaură de şarpe, ci şi aproape toţi funcţionarii Consiliului Judeţean şi ai Primăriei Municipale au dispărut din birouri. De exemplu, la primărie, cu excepţia inginerului Traian Dârţu şi a liderului de sindicat E. Dobrescu, nu se mai află nimeni, nici măcar portarul.

Din clădire, prin ferestrele larg deschise, încă mai zboară legănându-se în vânt portretele soţilor Ceauşescu, arzând. La un moment dat, apare de undeva un tânăr înarmat, care poartă cam îndosindu-l portretul celui fugit. Cineva se repede să-i smulgă din mâini portretul. Intervine imediat un om cu capul pe umeri, care zărise pistolul tinerelului în holsterul de sub braţul stâng. Ca nu cumva să se petreacă un incident urât, acel om de bine al cărui nume nu-l cunosc îi ia pe şest pistolul, aruncă portretul pentru a distrage atenţia celor de faţă şi astfel îl face scăpat nevătămat, cu faţa curată, pe unul dintre viitorii înalţi funcţionari post revoluţionari ai judeţului Neamţ. Căci aşa se scrie istoria…

Mă întorc în biroul ce a servit până cu câteva minute în urmă prim secretarei judeţene de partid. Acolo, într-un nor albăstrui de fum de tutun, se discută aproape ca şi afară, cu voce ridicată şi vorbind cam toţi deodată. Treptat se face oarecare linişte.

Cei de aici, vreo 15-20 de oameni, care mai mult simt decât ştiu că şi-au asumat o răspundere teribilă şi îşi pot pierde viaţa, cum prezicea Florica Leuştean, sunt decişi să facă ordine şi să purceadă la organizarea noii puteri.

Îi privesc cu atenţie şi admiraţie, animat la rândul meu de dorinţa de a face altceva decât să vorbesc, încercând să-mi înţeleg rolul şi locul de aici înainte, dar nu apuc să ajung la o decizie. Mă vede Val. Ciucă, cel care, alături de Carmen Modiga, Iulius Trapiel şi de inginerul chimist Savel Matache, pare să fie între cei mai calmi participanţi, şi îmi strigă peste larma din încăpere: „Bătrâne, te rog să te repezi la ziar, să tipăriţi lozinci pe foi volante pentru a le împrăştia prin oraş şi prin judeţ!”

Nu aştept a doua poftire. Ies în fugă din sediu, fac la dreapta, către stradela V.A. Urechia, ce urcă spre clădirile aspectuoase ale Băncii Naţionale şi Liceului „Petru Rareş”, zăresc autoturismul galben citron al profesorului Nicolae Ionescu şi îi fac semn colegului meu de cancelarie să oprească. Mă arunc lângă şofer şi îl rog să mă ducă repede la ziar. Ceea ce se şi întâmplă imediat.

Abia când ajung în redacţia ziarului „Ceahlăul”, îmi dau seama că nu mai am pălărie. Să-mi fie de bine! Cu iarna asta blândă, merge şi cu capul descoperit.

 

Aici, istorisirea mea se desparte în două curente. Un curs îl trăiesc eu însumi în noaptea de 22 spre 23 decembrie, la ziar. Celălalt, în clădirea Consiliului Judeţean. Pentru acest de al doilea curs, folosesc din plin în această scriere „Cartea Albă a Revoluţiei”, pusă cu generozitate la dispoziţia mea de domnul Iulius Trapiel, carte bogată în date şi în documente.

În sediul judeţean se face treptat ordine. Vasile Jitianu constată că telefonul guvernamental, supranumit „telefonul roş”, încă funcţionează. Ajutat de Gheorghe Chitic, taie legăturile centrale cu Miliţia şi Securitatea, urmând ca toate convorbirile să se efectueze prin centrala obişnuită, nu pe fir direct. Carmen Modiga şi Gheorghe Chitic îşi asumă rolul de lucrători de permanenţă la secretariat şi astfel apare primul element al noii ordini. Ceilalţi revoluţionari din biroul plin de fum se pronunţă în legătură cu noua conducere (provizorie) a judeţului.

Iulius Trapiel sugerează necesitatea organizării unei comisii cu atribuţii multilaterale în normalizarea activităţii pe plan judeţean. Acestei comisii i se dă denumirea de „comisie de interne”. Carmen Modiga scrie un prim tabel cu cei care îşi asumă responsabilitatea conducerii revoluţionare a judeţului. Tabelul se păstrează în arhiva revoluţionarilor din Piatra-Neamţ.

Iată lista întocmită pentru această lucrare de către domnul Iulius Trapiel: Savel Matache, Iulius Trapiel, Alecu Gălbează, Liviu Timuş, Ioan Pintilie, Gh. Filip, Vasile Gorea, Ilie Prisecaru, Sorin Crăciunescu, Ovidiu Ancuţa, Emil Ionescu, Viorel Tudorea, Ioan Ciupală, Marius Mitrofan, Vasile Jiteanu, Petru Sinteanu.

Pe lista întocmită de Carmen Modiga, autentificată cu sigiliul confecţionat ulterior, mai figurează şi: Ioan Nastasă, Valeriu Berbecaru, Viorel Mustea şi Vasile Andrica.

Preotul Constantin Ţuţuianu, revenit de pe copertină, se oferă să conducă acest comitet, dar, ţinând cont de necesităţile momentului, este preferat inginerul Savel Matache de la uzinele chimice din Săvineşti, părintele fiind ales preşedinte de onoare şi domnul Constantin Bichiş vicepreşedinte.

 

 

Până aici am urmărit desfăşurarea RĂSCOALEI. Cu sacrificii, cu crime de neiertat, dar nu în judeţul nostru, cu gafe colosale şi cu un elan nestăpânit al meselor. De aici încolo începe RECONSTRUCŢIA, operă a celor lucizi şi responsabili, puţini la număr, decişi să arunce la coş mizeriile unui şir de regimuri dictatoriale, deschis de Carol al II-lea în 1938 şi încheiat de nebunia decrepitului Ceauşescu.

Bănuind ca adversari posibili ai revoluţiei forţele locale ale miliţiei, securităţii şi chiar ale armatei, un grup de revoluţionari menţionaţi mai înainte iau în consideraţie faptul că judeţul trebuie condus normal şi fără de incidente, din toate punctele de vedere, şi decid întărirea pazei, înarmate sau nu, asigurate de ostaşi şi mai cu seamă prin membri ai „gărzii”, civili, la principalele obiective strategice ale judeţului: întreprinderi, surse de apă etc.

Pentru redactarea manifestelor, grupul îl trimite la ziar, cu aceeaşi misiune ca şi a mea, pe domnul Sergiu Găbureac.

Şi acum câteva rânduri despre grupul care în noaptea de 22 spre 23 decembrie a lucrat în redacţia ziarului local, elaborând manifeste şi tipărind primul număr nou al „Ceahlăului”.

În legătură cu denumirea cotidianului, au fost două opinii. Una: să se caute un nume nou, cel cunoscut de public fiind compromis prin slujirea intereselor comuniste. Cealaltă, susţinută de Constantin Cucu şi de mine, în cele din urmă acceptată: să rămână acelaşi nume, ţinând seama că ziarul „Ceahlăul” nu fusese creat de comunişti, ci de cunoscutul intelectual nemţean Mihai Avădanei în toamna anului 1940.

Împreună cu Constantin Cucu, Vasile Orăşanu, Sergiu Găbureac şi câţiva membri ai redacţiei, particip la redactarea celor trei manifeste principale din noaptea aceea: către populaţie şi către studenţi şi elevi. Au fost concepute la repezeală, fiindcă timpul nu avea răbdare, cu maximum de naivitate, cu greşeli de limbaj, dar cu mult entuziasm. Maistrul tipograf Ion Rotaru, Tănăsucă şi tipografii din compartimentul tehnic tipăresc pe maşinile plane manifestele şi, la rotativă, primul număr al ziarului.

Manifestele sunt difuzate în cursul nopţii, iar ziarul iese pe piaţă, gratuit, în dimineaţa de 23 decembrie, o dimineaţă însorită, plină de animaţie, dar şi de tensiune.

Două incidente, mai mult comice decât dramatice, spre norocul nostru, au survenit în acea noapte în redacţia ziarului.

Primul se petrecuse mai pe seară. Un tipograf foarte speriat a urcat scara către etaj, unde se afla redacţia, şi, gâfâind, ne-a avertizat cu glas ridicat că vin cei din „gărzi” să evacueze clădirea, vin înarmaţi cu bâte şi strigă de ridică târgoveţii la ferestre.

Am coborât de îndată la uşa de intrare în imobil, ajungând acolo chiar când grupul de tineri înfierbântaţi se pregătea să năvălească înăuntru. Văzându-mă calm şi zâmbitor, au avut un moment de ezitare. Am profitat de acest moment şi i-am întrebat cu voie bună ce treabă au acolo. „Vrem să-i scoatem de aici pe împuţiţii care ne-au minţit cu ziarul ani la rând şi să-i ducem în centru, să-i judece oamenii!” a cuvântat unul dintre ei. „Îmi pare rău, dar ziariştii comunişti au fugit cu toţii de mama focului. Acum suntem aici numai noi, revoluţionarii, tipărim manifeste şi un ziar nou”, am minţit pe jumătate, cu seninătate şi convingere, fiindcă nu fugise din redacţie niciunul dintre tinerii gazetari. „Da comunişti nu mai sunt?” s-a interesat gardistul. „Comunişti? Nooo. Nici urmă… Dar, fiindcă veni vorba, voi nu sunteţi utecişti cumva?” „Am fost, cum să nu!” a exclamat îndată un imprudent din grup. „Păi vedeţi!? UTC înseamnă Uniunea Tineretului Comunist, nu-i aşa? Uite ce vă propun eu, măi fraţilor. Noi să lucrăm în linişte sus, iar voi să staţi de pază, nu carecumva să apară vreun terorist. Bine aşa?” Şi am avut întreaga noapte şi pază la uşă şi serviciu de aprovizionare cu de toate.

Lucram cu atenţia împărţită între ecranul color al televizorului, o raritate pe vremea aceea, şi foile albe, pe care se scriau cu înfrigurare manifeste şi articole pentru primul număr al ziarului, ce trebuia să iasă în public dis de dimineaţă.

Urmăream cu nervii încordaţi la maximum ştirile, dar şi scornelile enorme ce curgea fără contenire către întreaga ţară. Aflam că în capitală „teroriştii” îşi fac de cap, că se dau lupte de stradă, şi în sufletele noastre se amplifica periculos convingerea că a început represiunea ceauşistă, sângeroasă.

Habar nu aveam cât şi cum se improvizează şi se minte. Totuşi, aflând printr-un apel telefonic anonim, unul din sutele ce curgeau mereu, care de care mai catastrofal, că securiştii din Bacău vin spre Piatra îmbarcaţi în tancuri, fiind deja trecuţi de Buhuşi, sau poate că nu din Bacău, ci din Roman, am apelat la rândul nostru prietenii personali de pe presupusele trasee şi am aflat că nu e nici urmă de securist sau de tanc pe şoselele judeţului.

Unul singur dintre tinerii gazetari, la auzul ameninţării cu blindatele(?!) securităţii, s-a îmbrăcat la repezeală, ne-a declarat că se duce la sediul judeţean să ia interviuri celor de acolo şi… dus a fost.

După plecarea mea către redacţia ziarului, în centru se produceau evenimentele cele cu adevărat importante. Au fost cooptaţi, după oarecare şovăială, în comitetul provizoriu ad-hoc domnii Ion Constantinescu, inginer, şi domnul Olariu, ambii tehnicieni din fosta nomenclatură, buni specialişti în sectoarele cele mai dificile ale economiei şi administraţiei locale.

Înconjuraţi de grupuri de cetăţeni, au sosit la sediu domnul avocat Petre Ninosu, ginerele fostului ministru de externe Corneliu Mănescu, împreună cu soţia sa, şi ziaristul Anton Uncu de la „România Liberă”. Dar domnul Uncu a plecat imediat către Capitală, în timp ce, fiind refuzată propunerea sa de a se integra conducerii, pe post de preşedinte judeţean, domnul Petre Ninosu a declarat că pleacă la Bucureşti să participe la redactarea unei noi Constituţii, ceea ce a şi făcut, dar după alegerile din 20 mai 1990, când am fost alături de domnia sa doi nemţeni, în Comisia Juridică a Camerei Deputaţilor, profesorul universitar Ştefan Cazimir şi cel care scrie aceste rânduri.

Înainte de a pleca din localitate, în jurul orei 15, cei doi, Ninosu şi Uncu, ambii cunoscuţi pentru atitudinea lor anticeauşistă, din care cauză se aflaseră cu domiciliu forţat la Piatra, au adresat mesaje de încurajare manifestanţilor de la tribuna improvizată pe copertina sediului judeţean.

De la microfonul la care aveau acces toţi doritorii de a se adresa mulţimii, un cetăţean al cărui nume l-am aflat din propria-i mărturisire mai târziu şi nu-l divulg, întrucât de morţi se vorbeşte numai de bine, a comunicat ştirea mai mult decât alarmantă că „teroriştii” au otrăvit apa din oraş. Nu e de mirare. Minciuna plecase de la Bucureşti, difuzată strident şi repetat de Televiziunea Română, şi făcuse pui în toată ţara.

Caseta care păstra înregistrarea alarmei false a fost luată ulterior de la operator, domnul Urcănescu, de către esteticianul Val Ciucă şi apoi a fost pierdută de acesta din urmă. Păcat…

Alarmat de ştirea cu privire la tentativa de asasinat în masă prin otrăvirea apei, domnul Petre Iorgu, maistru instructor de lăcătuşărie mecanică, amplifică panica: se urcă într-un autoturism ARO şi, folosind o portavoce, patrulând pe străzi, anunţă locuitorilor oraşului vestea alarmantă. Pentru cei care l-au cunoscut bine, iniţiativa dumnealui nu este o surpriză. Am colaborat cu Petre Iorgu în perioada când „atelierele şcoală” erau în vogă şi m-a impresionat caracterul său contradictoriu. Pe de o parte, un tip răzbătător, plin de iniţiativă, din categoria celor care, dacă sunt daţi afară pe uşă, se întorc pe fereastră. Pe de altă parte, lăudăros până la exces, în stare să susţină că este prieten până şi cu preşedintele SUA, de la care ar putea obţine imediat un lot de bombe atomice.

„Serviciul” său, făcut urbei în seara de 22, a creat panică într-un public şi aşa surescitat, speriat şi cu tensiunea primejdios ridicată. Dar asta se întâmpla în toată ţara la ora aceea.

Până la ora 15, în ziua de 22, armata nu-şi făcuse apariţia ca entitate organizată. În garnizoana Piatra, ca şi în Roman, la divizia de tancuri, se aşteptau cu răbdare ordinele generalului Militaru, noul şef al oştirii, scos de la naftalină, unde fusese aruncat de Ceauşescu, fiind suspectat de spionaj în favoarea ruşilor.

Doar colonelul Mirilă, din proprie iniţiativă, şi căpitanul c.i. Mihai Apopii, de asemenea, se deplasau foarte liniştiţi şi competenţi prin sediul judeţean. În schimb, membrii „gărzilor patriotice” de la Săvineşti au sosit în ordine, cu consemne clare, înarmaţi, şi au primit imediat misiuni de pază la sediu şi la punctele din judeţ considerate vulnerabile.

Dovedind un curaj deosebit, câţiva revoluţionari neînarmaţi, conduşi de M. Covătaru şi Iulius Trapiel, s-au hotărât să cerceteze dacă şi în ce măsură ofiţerii, agenţii şi soldaţii din securitate şi miliţie respectă ordinul de a nu ieşi pe străzile oraşului.

Acolo a fost un moment ce putea să se termine cu vărsare de sânge. Colonelul Muşină şi un grup de ostaşi se aflau la intrarea în clădirea miliţiei judeţene. Socotind că revoluţionarii sunt „terorişti”, i-a somat milităreşte, i-a obligat să se culce la pământ şi i-a legitimat. După ce s-a lămurit cu cine au de a face, au venit la gânduri mai bune.

Dacă revoluţionarii nu ar fi respectat somaţia, ce se întâmpla? Ca în multe alte locuri, militari incompetenţi puteau vărsa sânge nevinovat.

Domnii Trapiel şi Covătaru Îi găsesc pe toţi ofiţerii şi subofiţerii în sediul Securităţii, constată că armele şi muniţia se află sub cheie şi se înapoiază, aducând la sediul Comitetului Provizoriu pe domnii colonei ai MAI: Ursache, Mihăilă, Gavrileţ şi Goraş, cu toţii comandanţi în Inspectoratului Judeţean al miliţiei şi securităţii din judeţul Neamţ.

Aduşi în faţa mulţimii, celor trei ofiţeri care conduc încă forţele periculoase (prezumptiv) li se cere să depună armele (pe care nu le au asupra lor) şi să jure credinţă faţă de Revoluţie şi de revoluţionari. Nu ştiam în orele acelea că ei primiseră ordin de la ministrul lor, încă din ajun, să adune ofiţerii şi gradaţii în sediile judeţene, să pună sub cheie armele şi muniţia şi să nu răspundă cu forţa eventualelor incidente provocare de masele înfierbântate. Ceea şi făcuseră pe tot cuprinsul ţării.

La început, invocând argumentul că sunt militari, că au depus un jurământ de onoare şi nu doresc să-l încalce, că nu au primit un ordin de la superiori în această privinţă, cei patru colonei refuză să depună un jurământ în public.

Faptul că depuseseră jurământ de credinţă autorităţilor comuniste, acum în descompunere, era un pretext plauzibil, de refuz, fiindcă logica elementară arată că nu poţi depune concomitent asemenea jurăminte către două entităţi politice în raport de adversitate.

Dar cum comandanţii locali ai Armatei, prezenţi pe copertina sediului judeţean, declară că sunt gata să depună imediat jurământul, comandanţii miliţiei şi securităţii renunţă la împotrivire. Se improvizează imediat o formulă ad-hoc de jurământ, convenită de militari şi de revoluţionari şi încheiată cu formula „aşa să-mi ajute Dumnezeu”.

Astfel, atmosfera se detensionează. Ofiţerii de securitate şi miliţie iau notă că se află sub comanda şi în custodia Armatei şi se înapoiază imediat la sediul lor de lângă stadionul de pe Borzoghean, unde reprezentanţii revoluţionarilor, menţionaţi mai sus, aflaţi în a doua vizită, sigilează la rândul lor uşile camerelor de arme şi muniţii şi instalează în posturile de pază membri ai „gărzilor patriotice”, la toate punctele de intrare în imobilele respective.

Altă colosală naivitate: încrederea în „gărzi”. Ca şi cum membrii gărzilor ar fi fost cu toţii devotaţi revoluţiei şi nu ar fi supuşi erorilor, ca orice civil. Din fericire, naivitatea şi greşeala nu au avut efecte nefaste la Piatra, ca în alte localităţi.

Un singur ofiţer de miliţie, căpitanul Cotuna, cunoscut ca un dur şi duşmănit de mulţi nemţeni, era să plătească pentru trecutul său. Agresat de civili, mai cu seamă de Ion Ghineţ, ofiţerul a fost scos din mâinile lor de către domnii Trapiel şi Covătaru, care au explicat mulţimii furioase că numai justiţia poate pedepsi.

Este de menţionat că şi în capitala judeţului Neamţ, ca peste tot în ţară, militarii securităţii au ars în noaptea aceea documentele compromiţătoare, în curtea interioară a clădirii. Niciodată nu se va şti ce anume a fost ars. Orice încercare personală, a mea, de a obţine o mărturie de la domnul Ursache s-a lovit de tăcerea fostului comandant. Poate că îşi va scrie memoriile şi atunci vom şti. Dacă nu…

Într-o discuţie amicală, colonelul N., fost elev al meu la liceul din Bicaz mi-a relatat că s-au ars în acea noapte toate documentele „operative”. Dar nu ştim ce acoperă numele „documente operative”.

Zvonul imbecil despre apa otrăvită, alipit la cel cu privire la tancurile securităţii, a pus pe jar populaţia şi pe cei care îşi asumau conducerea municipiului. Centrul oraşului s-a golit în grabă, revoluţionarii din sediu, vreo 19 la număr, rămânând fără de nici o pază, fără sprijin.

Pentru a preveni alte incidente posibile, după ce ambele zvonuri fuseseră infirmate, inginerul Traian Dârţu şi domnul Pădureţ iau în primire 50 de militari (Soldaţi sau gărzi? Nu ştiu.), se deplasează la Captare – Vaduri, verifică cele 57 de pompe, păzite până în acel moment de soldaţi ai securităţii, instalează noul corp de pază şi procedează în chip similar la toate casele de apă din oraş şi din apropiere, ca şi la nodurile conductelor de gaz-metan. Noii paznici sunt înarmaţi, au unitatea de muniţie asupra lor şi din cauza aceasta în noaptea de 22 şi în cele următoare se irosesc sute de cartuşe trase la nimereală, din fericire fără urmări tragice. Asta mă determină să am convingerea că paznicii erau fie gardişti, fie recruţi neinstruiţi.

Folosind autoturismele unor cetăţeni voluntari şi vocea puternică a unor crainici ad-hoc, cu sau fără megafoane, mai ales punând claxoanele la maximum, se patrulează pe străzile municipiului şi se calmează populaţia intrată în panică. Apa era curată, potabilă. Punct.

Odată liniştea instaurată, centrul se umple din nou de miile de oameni ieşiţi în sprijinul revoluţionarilor. Se dovedeşte acum că membrii conducerii revoluţionare a judeţului se pricep să se organizeze.

Astfel, iau naştere comisiile pe sectoare de activitate, ce vor funcţiona până după alegerile din mai 1990, când misiunea conducerii provizorii a Consiliului Judeţean al Frontului Salvării Naţionale (nume venit telegrafic de la Bucureşti) s-a încheiat cu succes, fără daune în economie sau pierderi de vieţi omeneşti.

Comitetul Provizoriu era format dintr-un număr variabil şi mobil de persoane, între 32 şi 37, unii fiind respinşi a doua zi de către mulţimea adunată spre a-i discuta şi vota (E cazul trist al actorului Cornel Nicoară sau cel firesc al colonelului de securitate Ion Ursache.).

Alţii au plecat de îndată la Bucureşti (Petre Ninosu, Alexandra Mănescu, soţia sa, Anton Uncu), iar câţiva, deşi votaţi de mulţime, se aflau în alte locuri şi nu apar în liste din noaptea aceea (Între aceştia, eu.)

Tabelul cu propunerile aprobate de manifestanţi în ziua de 23, păstrat până azi prin grija fantasticei Carmen Modiga şi aflat în arhiva revoluţionarilor, îl are în frunte pe preotul Constantin Ţuţuianu, ca preşedinte. A fost scris pe o foaie volantă, chiar pe copertina sediului judeţean şi asta explică greşelile de nume şi cele câteva absenţe din tabel.

În sprijinul Comitetului, se angajează în acţiuni imediate, directe, peste două sute de persoane, în marea lor majoritate pietreni.

După asigurarea pazei şi ordinei în municipiu, se trece rapid la acţiuni similare în tot judeţul, fiindcă legăturile telefonice funcţionează bine şi primarii sunt peste tot la post. Iar acolo unde vechii primari au fost alungaţi de săteni, la Bodeşti de exemplu, comitete înfiinţate pe loc asigură cu promptitudine ordinea şi paza.

Aşa se procedează la Bicaz, obiectivele păzite fiind barajul şi Combinatul de Ciment, la Bistriţa şi la Zăneşti, unde sunt amplasate depozite ale Rezervelor Statului, la uzinele din Piatra şi Roman, ca şi la Centrala Săvineşti, de unde provine grosul luptătorilor din gărzile patriotice.

Chiar în cursul nopţii sunt aduse din tipografie manifestele create de grupul nostru şi imediat sunt răspândite în tot cuprinsul judeţului. Pe direcţia Bicaz acţionează domnul Iulian Stănescu.

Pentru că din Capitală sunt ştiri alarmante că a izbucnit represiunea şi că persoane necunoscute (până în prezent) trag asupra militarilor şi mulţimii, că sunt mulţi morţi şi răniţi, fiindcă se fac multe şi disperate apeluri ca populaţia neînarmată să ia parte la apărarea Revoluţiei, contra „teroriştilor” echipaţi ca luptătorii ninja şi înarmaţi până în dinţi, se fac imediat înscrieri pentru o delegaţie pietreană ce va pleca în 23 decembrie să se alăture revoluţionarilor bucureşteni.

Imaginile şi ştirile contradictorii, sosite mai ales pe calea undelor tele-radio, dar şi prin telefonie, produc spaimă şi incertitudine.

Noi, la ziar, ştim că e o minciună, dar nu avem mijloace prin care să difuzăm dezminţirea. Noroc de cei câţiva automobilişti curajoşi, devotaţi mişcării din ziua de 22 decembrie! Ei se urcă la volan şi claxonând asurzitor trec vijelie pe străzi şi cheamă lumea în sprijinul revoluţiei.

O bună parte din membrii aleşi ai Comitetului Provizoriu, rămaşi în sediu, trec la înfiinţarea comisiilor revoluţionare pe sectoare de activitate. Începând cu ora 17, aceste comisii, în număr de 11, iau fiinţă. După puţin timp, la ora 18, ia fiinţă cea de a douăsprezecea comisie, cea socială, condusă de Ion Ghineţ.

Componenţa comisiilor se păstrează în documente, deşi mulţi dintre membri sau chiar comisii întregi nu au avut o activitate permanentă şi eficientă. De exemplu, cea de învăţământ, din care am făcut parte până ce m-am convins că pierd vremea. Discuţii fără sfârşit pe tema „ce ai făcut în ultimii cinci ani”, un fel de exorcizare care bătea spre comedie neagră şi altele de acest fel umpleau timpul consumat inutil.

După vacanţa de Crăciun, şcolile s-au organizat/reorganizat în grabă şi au funcţionat normal, fără de vreun sprijin din partea acestei comisii.

Doar comisiile: economică, cea de relaţii cu publicul, de interne, agricultură, drepturile omului, sănătate, patrimoniu, presă, cea de pază şi ordine şi mai cu seamă cea socială, au avut destul de lucru în cele cinci luni, cât au fiinţat.

Ca şi în Capitală, pretutindeni s-a strigat permanent şi obsesiv „Armata e cu noi!” Nu ştiu de ce uitam cu toţii (sau nici nu aveam habar în acele zile) că armata făcuse un pas de neiertat, deschizând focul asupra civililor paşnici, neînarmaţi. Poate că ne simţeam protejaţi de acest aliat înarmat.

Bine, dar a încredinţa atât de mult din puterea abia cucerită în mâna celor care ieri formau forţele de represiune nu era o greşeală? Nu sunt sigur nici acum că toată armata era cu noi şi nu înţeleg de ce nu au fost judecaţi şi pedepsiţi cei care, cu grade mai mari sau mai mici, participaseră la represiune şi la schimburile de focuri între unităţi militare, ceea ce a sporit numărul de morţi şi răniţi în ciocniri datorate proastei comande a unităţilor.

Ca şi în celelalte localităţi ale ţării, în cursul nopţii de 22 spre 23 şi în zilele şi nopţile următoare, au ars lumânări întru pomenirea eroilor Revoluţiei.

La Bucureşti, cei care se puseseră în fruntea mişcării populare denumiseră valul de revoltă „Front al Salvării Naţionale”. Deşi am fost membru al mişcării, transformate curând în partid politic, denumirea de „front” mi-a displăcut de la început. Ca un profesionist în domeniul istoriei, îmi erau proaspete în minte tendinţele şi faptele reprobabile ale diverselor „fronturi”, europene sau româneşti, începând chiar cu blamatul „Front al Renaşterii Naţionale” năşit de Carol al II-lea în ajunul războiului, când dizolvase partidele istorice.

Este uşor să judeci acum, după un sfert de veac, să etichetezi cu plus sau cu minus, dar în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989 credeam că multe zile de trăit nu mai avem noi, cei „imprudenţi”, fiindcă nu ştiam că bătrânul dictator a fost cules de pe un câmp, ca un măr putred, şi dus într-o unitate militară, unde avea să-şi sfârşească zilele cântând „Internaţionala”, sub ploaia de gloanţe.

O eroare capitală a grupului Iliescu este neanunţarea către popor, cu claritate, că familia Ceauşescu fusese arestată şi în ţară nu există forţe contrarevoluţionare active. În spatele acestei erori, atât generalii şi coloneii de doi bani, cât şi „agenturili” au operat cu foc de armă, provocând numeroase victime.

Dar puhoiul nu are decât o regulă: distrugerea! Cine nu ştie asta este un analfabet. Cine nu vrea să ştie, este ori un idiot, ori un năimit.

În 23 decembrie, zi cu soare şi cu linişte, în piaţa centrală a oraşului Piatra-Neamţ roia încă mulţimea, alcătuită mai ales din curioşi, dar şi din numeroşi inşi care aveau de plătit poliţe amare fostului regim şi ardeau de dorinţa de a-şi face singuri dreptate.

Dar nu au fost nici crime, nici vătămări grave. Câţiva pumni fostului primar din Bodeşti, unul dintre cei iubiţi de Ceauşescu, un zbir urât de localnici, dar care făcuse mult pentru transformarea Bodeştilor într-un sat model, şi nişte palme gospodăreşti pe obrazul unor activişti care nu se ascunseseră de ochii lumii. Şi atât.

În timpul nopţii, câteva incidente minore: Locotenentul de securitate Maier, care călcase consemnul, este recoltat din hotelul „central” şi adus la sediu de către domnul Trapiel, iar de acolo la cazarmă.

Doi studenţi arabi şi doi tineri negri sunt, de asemenea, ridicaţi din gară şi de pe stradă, legitimaţi şi puşi în libertate de către revoluţionarii Agrigoroaiei, Olaru şi Trapiel.

Încercând să deschidă o servietă prevăzută cu sistem anti furt cu gaz paralizant, uitată în biroul său de viceprimarul municipiului, general de securitate sub acoperire, Traian Dârţu şi alţi doi revoluţionari sunt atinşi de efectul gazului şi duşi de urgenţă la spital, din fericire fără urmări grave.

Într-o incursiune rapidă la Roman, un mic grup de revoluţionari pietreni, conduşi de Iulius Trapiel, constată că şi în acest municipiu este deplină ordine.

Adus de acasă la sediul Comitetului Provizoriu, procurorul Sumănaru este somat să ordone eliberarea din arest a ţăranilor acuzaţi că ar fi furat cereale de la CAP şi, mai cu seamă, a bietelor femei încarcerate pentru că îşi provocaseră avorturi, cazuri penale în ceauşism.

Carmen Modiga, cea mai ordonată şi mai intrepridă femeie pe care am cunoscut-o în acele zile, organizează o echipă de pază a sediului, alcătuită din doisprezece voluntari.

De la întreprinderea de prelucrare a textilelor „8 Martie”, prin grija domnului Turtureanu, sosesc câteva sute de brasarde tricolore ce aveau să fie purtate de revoluţionari câteva săptămâni. Unele, printre care şi a mea, se păstrează şi astăzi, la loc de cinste.

Procurorul Hurjui şi avocatul Fălticeanu îşi asumă rolul de a face ordine la procuratură şi a pune organele de justiţie în sprijinul democraţiei care se înfiripă.

Apar, evident, mici sau mai mari conflicte, aplanate repede. Comandantul gărzilor patriotice, colonelul Mirilă, manifestă o independenţă neplăcută civililor. Dar faptul că el, direct, permanent, comunică cu Capitala nu scandalizează pe nimeni, dovadă a unei naivităţi vizibile acum, după atâţia ani.

Ce se lucra în umbră, dincolo de ochii noştri? A spus-o Picior de Ghips. Armata preluase în fapt conducerea statului, probabil din patriotism, dar eu cred că şi pentru a acoperi crimele comise din ordin sau din imbecilitatea comandanţilor. Ceea ce este cert e că au dispărut toate filmele şi fotografiile făcute în noaptea de 22 de nişte „operatori” pe care nu-i cunoşteam. Presupun că, din moment ce nu le-au mai fost de folos pentru reprimarea răscoalei, autorii le-au îndosit şi asta ar fi bine, fiindcă ar ieşi cândva la iveală, sau, mai sigur, le-au distrus.

Aproape toate evenimentele nopţii sunt nepregătite, deci au caracter de surpriză. Pe la 8 seara, revoluţionarii Ghineţ, Dima, Aurâtei, însoţiţi de doamna Cojocaru, sparg o uşă încuiată, de la subsol, descoperind acolo armele şi muniţia aduse din timp la sediu, înainte de ziua de 21, precum şi o staţie modernă de radiocomunicaţii.

Câteva întâmplări care, peste timp, par comice, dar atunci ne-au dat serios de furcă: Domnul Olariu e cât pe ce să fie linşat pentru că poseda, la vedere, în biroul său, o pungă „suspectă” de cafea măcinată, considerată material exploziv. Nu e de mirare! Pietrenii nu prea mai ştiau de o bucată de vreme ce şi cum este o cafea autentică…

Domnul Petre Ninosu, despre care am mai scris, a sosit în fapt de seară să „preia conducerea judeţului”, dar a fost trimis la plimbare de către revoluţionarii care nu-i cunoşteau pedigriul. Peste câteva luni, domnia sa avea să devină deputat de Neamţ, preşedintele Comisiei juridice din Camera Deputaţilor şi, alături de Ştefan Cazimir, profesor universitar, pietrean ca şi mine, şi chiar de cel ce scrie aici, să participe la alcătuirea Constituţiei şi a vreo 250 de legi organice, fundamentale, valabile şi astăzi.

Ales în fruntea Comitetului Provizoriu, chimistul Savel Matache de la Săvineşti, personaj cu notorietate, cere direct sprijinul armatei. Pentru ce? Comandantul garnizoanei, maiorul Vulpe, refuză să dea curs solicitării. În schimb, colonelul Octavian Mancu, comandantul Centrului Militar al judeţului Neamţ, pe la ora 9 din noapte, trimite zece militari, ofiţeri şi soldaţi înarmaţi, primii militari adevăraţi care s-au solidarizat cu revoluţionarii la Piatra-Neamţ.

Două TAB-uri se mişcă de colo-colo, de la sediul judeţean la Captare-Vaduri; pe dealul „Cozla” se fac semnale luminoase; la releul TV de pe Pietricica şi la o casă de ape se aud rafale de kalaşnikov; zvonurile circulă oral şi pe toate mijloacele de comunicare zăpăcind populaţia; oraşul nu are căldură şi apă curentă până ce domnii Covătaru şi Chitic preiau frânele întreprinderii de resort şi lucrurile intră în normal.

Toate zvonurile sunt spulberate, rând pe rând, dar cei câţiva revoluţionari din sediul judeţean, rămaşi peste noapte la datorie, nu mai sunt apăraţi de nimeni. Prin urmare, la sugestia domnului Gheorghe Cozma, sunt înarmaţi revoluţionarii din sediu cu armele descoperite în subsol.

Lista cu numele celor înarmaţi, cu tipul şi seria armelor, a dispărut. Nu se mai ştie nimic despre soarta acelor guri de foc. În sediu s-au aflat, în prima noapte a Revoltei: S. Matache, C. Ţuţuianu, C. Bichiş, M. Covătaru, S. Găbureac, Şchiopu, I. Stănescu, M. Cojocaru, I. Constantinescu, Chitic, V. Jitianu, V. Gorea, Năstase, Viorel Nicolau, Şt. Patrighi, Sorin Vornicu, Ion Onisei, Traian Dârţu, Liviu Timuş, Viorel Cozma, Gh. Cozma, Ion Mihalache, Tătaru, A. Vădeanu, Irimia, I. Moşu, I. Dima, Agrigoroaie, I. Ghineţ, E. Ionescu, Carmen Modiga, Valentin Ciucă, Mitrofan, Const. Munteanu, C. Filimon, Andrica, Dârlea, i. Pintilie, Gălbează, berea, Cintiţa, Murăraşu, E. Marin, Stamate, Constantin Simioancă, C. Foşalău, Mancaş, Iuliu Trapiel, Ciupală, Gh. Dărângă, Oprişan, Vişan, Agafiţei, I. Tănase, Cornel Olaru, Pavel Gabriel şi N. Aurâtei.

Pe lângă aceştia au mai fost câţiva revoluţionari ale căror nume nu s-au consemnat în documentele păstrate de Carmen Modiga. Dintre cei consemnaţi aici, unii au făcut mai apoi cariere înalte. Miniştri, deputaţi, senatori, director de teatru, director regional de radio-televiziune ş.a.m.d.

Începând cu seara de 22 şi până la 27 decembrie, baricade şi puncte de control funcţionează nonstop în municipiu.

Din ordin superior, în ziua de 23, regimentul din Piatra se deplasează (zadarnic şi imbecil!) către Bucureşti, însoţit de trei autosanitare civile, aparţinând serviciului sanitar judeţean. Trei şoferi (Ioan Apintei, pe 31-NT-870, Constantin maxim, pe 31-NT-1113 şi Ilie Boghian 31_NT-452), medicul Victor Berbeleu şi asistenţii sanitari Gh. Varga şi Vicenţiu Martin însoţesc coloana militară, dovadă a nepregătirii crase a armatei sau cel puţin a regimentului nemţean: nu aveau asistenţă sanitară proprie! La Buzău, acolo unde, din imbecilitatea comandanţilor militari locali, s-au produs multe crime, autosanitara 31-NT-452 este întâmpinată cu foc intens, şoferul Ilie Boghian fiind lovit în abdomen şi asistentul Gh. Varga în spate şi în picioare.

Printre preocupările organizatorice şi alarmele false, în 23 decembrie se mai petrec şi incidente, unele grave, ce trebuie soluţionate. Plutonierul de miliţie Ţăruş (nume predestinat?) forţează barajul instalat la PECO- Ursuleţi şi, deschizându-se focul asupra autoturismului în care călătorea, a fost rănit la umăr. La postul de control instalat la regiment, un caz similar, soldat cu rănirea la şold şi la picior a şoferului şi la arestarea temporară a pasagerului.

Începând din ziua de 24 decembrie 1989, unii dintre revoluţionari îşi asumă conducerea legală a judeţului, obligaţie ce va dura până în iunie-iulie 1990. Cei mai mulţi se vor întoarce la locurile de muncă părăsite temporar, cu toţii având convingerea că au făptuit ceea ce trebuia şi nutrind speranţa că au deschis drum larg unei noi vieţi într-o ţară nouă.

Ei au fost: Octavian Mancu, Constantin Ţuţuianu, Ion Ghineţ, Valentin Ciucă, Alexandru Grigoroaia, Florin Lungoci, Ioan Constantinescu, Stelian Patrichi, Carmen Modiga, Florin Buruiană (preşedinte), Vasile Vasile, Mihai Emilian Mancaş, Ioan Onisei, Constantin Robescu, Ion Berea, Andrei Vădeanu, Mitrică Şoimaru, Gheorghe Lazăr, Mircea Covătaru, Viorel Nicolau, Vintilă Albu, Ion Şchiopu, Gelu Bodnărescu, Sergiu Găbureac, Ion Bogdan Matei, Mihai Apopii, Vasile Jitianu, Margareta Ştefan, Ioan Luca, Alexandru Ţibulcă.

La propunerea mea, susţinută in corpore, au fost numiţi: Alexandru Ţibulcă în postul de primar de judeţ şi Marinel Burduja primar al municipiului Piatra-Neamţ.

Au urmat şi împliniri şi, mai ce seamă, dezamăgiri. Dar acesta este mecanismul tuturor marilor răscoale şi revoluţii: cei care le conduc, plătind greu faptele lor, cedează repede puterea, uneori paşnic, cum a fost la noi în 1989, deseori prin violenţe cumplite, de care ne-a ferit Dumnezeu.

M-am întors la catedră. Când am fost chemat în Adunarea Constituantă, să iau parte la construirea unei noi Constituţii şi a unui nou Stat, prin legi fundamentale, mi-am îndeplinit datoria, şi faţă de camarazii mei din decembrie, şi faţă de Patrie. Am primit ca distincţie şi recompensă, în calitate de participant cu nişte merite în Revoluţie, dreptul de a trăi liber într-o ţară liberă de comunism şi dictatură! Atât şi nimic mai mult. Omnia mea mecum porto!

Ca toţi ceilalţi amintiţi în aceste pagini, scrise la propunerea camaradului Iulius Trapiel, preşedintele nostru pe plan judeţean, al Asociaţiei Revoluţionarilor din Piatra-Neamţ, am încă speranţa, ba mai mult, convingerea că idealurile noastre, pentru care ne-am răsculat în acel decembrie, vor prinde chip! Dar când?

 

Mihai- Emilian Mancaş

ianuarie 2014

 

În scrierea acestei povestiri, am folosit pe larg, pe lângă însemnările mele, „Cartea albă a revoluţiei”,  înmânată mie cu multă bunăvoinţă de domnul Iulius Trapiel în anul 2012, spre a prelua şi a folosi datele cuprinse în lucrare, ceea ce am şi făcut. Pentru aceasta, îi mulţumesc din tot sufletul, aşa cum le sunt recunoscător tuturor camarazilor care au contribuit la adunarea datelor şi scrierea „Cărţii albe”. Le dăruiesc lor această povestire, aşa cum s-a convenit între domnul Iulius Trapiel şi mine, pentru a fi tipărită.