Pentru municipiul Piatra-Neamţ, pentru ţinutul nostru moldav şi pentru întregul învăţământ liceal românesc, 2019 trebuie să fie „Anul Colegiului Naţional Petru Rareş din Piatra-Neamţ”, căci în noiembrie vom sărbători o sută şi cincizeci de ani străbătuţi sub lauri de unul dintre primele licee din Vechiul Regat.
Cu un veac şi jumătate în urmă, într-o ţară parţial şi miraculos adunată la un loc abia de un deceniu, într-un târg moldovenesc cu istorie lungă şi cu nume nou, Piatra-Neamţ, consiliul comunal, pe cât de ambiţios tot pe atâta de sărac, a obţinut aprobarea pentru înfiinţarea unei şcoli de grad secundar, mult râvnita Alma Mater Petrodavensis, numită după câţiva ani „Petru Rareş”.
Şi povestea prinde a se depăna, cu momente de glorie şi cu dramatice interludii, trăită cu dăruire uneori eroică de şirul lung al profesorilor, începând cu Calistrat Hogaş şi cu stâlpul şcolii vreme de cincizeci de ani, Ioan Negrea, nemţeanul din Gura Văii.
S-a tipărit de-a lungul vremii o literatură memorialistică nu prea bogată, dar frumos colorată şi elocventă, închinată Colegiului Naţional „Petru Rareş”, iar cititorul interesat o poate consulta. Menţionez că există în circulaţie acum monografiile elaborate de regretatul Alexandru Iftimie, în 1969, şi mai de curând, de doamna profesor Coralia Bunghez în 2003.
A scrie acum, în 2019, o nouă istorie a Colegiului este nu doar un act de curaj, ci şi de mare responsabilitate. Trudeşte pentru aceasta, de vreo şase ani, cu excelente rezultate, domnul profesor Adrian-Pavel Sandovici.
*
Et in Arcadia ego!
Am avut norocul să fiu elev, profesor şi director al Colegiului Naţional „Petru Rareş”, pe care îl iubesc şi acum cu patimă, pentru că pe noi, foştii elevi, „spiritul Rareşului” (Minunată sintagmă creată de scriitorul Dumitru Almaş, şi el rareşist.) ne marchează până la capătul vieţii, pretutindeni.
Cu modestele puteri ale octogenarului, profitând de călduroasa ocazie de a mi se găzdui gândurile în paginile revistei „Apostolul”, fără a mă încumeta la mai mult, voi încerca să creionez câteva portrete şi momente inedite din istoria trăită de mine, ca ucenic, dascăl şi director, între zidurile legendare ale Liceului Alb, cum îmi place să-l numesc dintotdeauna.
Prin urmare, să începem! Îngăduiţi-mi să privesc printre gene la copilul de acum trei sferturi de veac! Va fi singurul episod în care mă voi referi la cel care scrie aceste rânduri.
*
În dimineaţa molcomă de septembrie, la ora şapte şi treizeci de minute, păşind peste linia imaginară ce uneşte cei doi stâlpi ai porţii, elevul Mancaş Mihai Emilian din clasa întâi (a cincea în 2019), singur între pilaştri, stăpânindu-şi cu greu dorinţa de a izbucni într-un plâns interzis viitorului luptător cu morile de vânt, priveşte îndelung silueta diafană, din ce în ce mai luminoasă, care se destramă dincolo de turnul lui Ştefan cel Mare, tot mai departe, către irizările magice din apus, spre Ceahlău.
Prima zi din acest an şcolar începe la „Petru Rareş” ca pretutindeni în România, conform unei îndelungate obişnuinţe, cu o rugăciune, rostită aici de părintele Vasiliu, profesorul de religie, şi cu intonarea în cor a Imnului Regal.
În curtea interioară a liceului, unde se organizează tradiţionalul careu, sunt rânduiţi în ordine toţi elevii, de la „bobocii” din clasa întâi, aşezaţi în latura stângă a careului, până la „domnii elevi” dintr-a opta (a douăsprezecea în 2019), în latura dreaptă. Aproape toţi liceenii din clasele terminale sunt îmbrăcaţi în uniforma obligatorie, cu numere matricole aplicate pe braţul stâng, pătrate negre pe care se văd, cusute măiestrit, cu aţă de culoarea aurului, între frunze de laur, majusculele LPR şi numărul din matricola liceului.
Puţini dintre cei din clasa întâi, doar câţi şi-au putut cumpăra, poartă şepci regulamentare şi uniforme standard, asemănătoare celor militare, confecţionate de Cupermann sau de Şpiner, croitorii de pe Strada Mare. Şepcile sunt de culoare neagră, înviorate de o bandă galbenă, lată, dedesubtul calotei, şi au în faţă, deasupra frunţii, un cozoroc ca al ofiţerilor, lăcuit şi sclipitor. Mai sus de cozoroc şi de banda galbenă, la mijloc, pe postavul negru, în ghirlandă de frunze de laur, cusute cu fir aurit, aceleaşi glorioase majuscule – LPR. Negru şi galben sunt culorile de pe stindardul liceului.
„Domnii elevi” din „cursul superior”, de la clasa a cincea (a noua în 2019) în sus, au dreptul să poarte pe şapcă un şnur distinctiv, negru, aplicat pe banda galbenă. Ei îşi arogă privilegii mari, tradiţionale, printre care şi acela de a-i plesni pe „bobocii” obraznici, din „cursul inferior”, adică pe gimnazişti, unde şi când poftesc.
Cei fără de uniforme şi-au cusut numerele matricole pe câte o mânecă din lână împletită a unei flanele noatine ori pe şiiacul unui surtucel croit din postav ţesut în casă, ca pe vremea lui Ion Creangă.
Îndată ce careul s-a organizat şi s-a potolit, într-o linişte desăvârşită, reverberând între pereţii înalţi ai clădirii, răsună vocea baritonală, caldă, a directorului, profesorul de istorie Aurel Rotundu, un domn masiv, elegant, cu ochi prietenoşi, cu gesturi blânde şi cu un zâmbet părintesc pe buze. Directorul amănunţeşte sfaturi, precizează pentru neofiţi ce obligaţii şcolare şi disciplinare au, care clasă în ce sală va intra, în sfârşit, înşiră zâmbind toate cele trebuitoare într-o zi ca asta.
Odată festivitatea încheiată, elevul cel nou se află în sala clasei întâi C., o încăpere spaţioasă, cu tavanul foarte înalt, utilată cu o tablă imensă, alcătuită din două jumătăţi, glisante pe verticală, un cuier lung şi ştirb aplicat pe zidul din fundul sălii, un dulap-bibliotecă pustiu, înglobat în peretele dinspre coridor, şi cu trei rânduri de pupitre obosite, din cele cu capace mobile, multe desprinse din balamale şi inscripţionate copios, cu cerneală sau cu briceagul, fiecare pupitru având două locuri.
Portretul tânărului Rege tronează deasupra tablei, într-o ramă aurie, vopsită cu bronz. O icoană a Sfântului Petru, patronul liceului, vegheată de o candelă cam murdară, fără de ulei şi fitil, priveşte noii şcolari cu ochi blânzi dintre primele două ferestre imense, răsăritene, acum deschise către biserica din vecinătate.
Se cam stă degeaba în prima zi de şcoală. După ce diriginţii claselor iau sau reiau legăturile prea puţin complicate cu ucenicii şi, mai cu seamă, după ce li se comunică elevilor care sunt manualele acceptate de profesori pentru fiecare obiect de studiu, urmează o pauză lungă.
*
După emoţiile, zăpăceala, inconvenientele şi puţinele surprize plăcute ale săptămânilor începutului de şcoală nouă, în ceasurile de linişte absolută, de obicei în zori, când se deşteaptă cu mult înaintea colegilor de internat, dar nu vrea să le strice somnul dulce, de dimineaţă, elevul din clasa întâi C. rămâne nemişcat sub pătura cazonă, înfăţată în cearşaf alb, şi încearcă să-şi facă ordine în gânduri.
Respectată, vechea regulă a uniformei obligatorii i-ar fi reunit pe toţi bobocii în aceeaşi cohortă, de liceeni învestmântaţi în negru ori cachi, având pe cap şapca regulamentară. Dar, fiindcă nu mai sunt mijloace financiare suficiente şi nici nu se mai cere de sus o asemenea ţinută, fiecare se echipează cu ce poate. Prin urmare, apar tot mai multe straie de şiiac, cusute în casă ori la croitorii din sat, colţuni de lână şi căciuli gospodăreşti, din blană de miel, flanele împletite din lână de ţurcană, aspră, şi cămăşi de in, încheiate la gât cu bumb albastru, bocanci solizi, negri, cu blacheuri de metal sunător pe mozaicul coridoarelor.
Treptat, fiindcă la vârsta asta copiii cresc repede, echipamentul iniţial se modernizează, hainele de oraş înlocuind straiele tradiţionale, ţărăneşti. Odată cu îmbrăcămintea, se modifică încetul cu încetul obiceiurile şi comportamentul. Şi nu se schimbă totdeauna în sens pozitiv. Dar, dincolo de dorinţa firească a copiilor de a se acomoda cât mai repede la civilizaţia urbană, cei veniţi de la ţară păstrează încă şi vor păstra, unii chiar pentru toată viaţa, trăsăturile definitorii ale săteanului.
Cei din mărginimea târgului, crescuţi într-o lume amestecată, de muncitori forestieri, negustori şi meseriaşi, căldărari, femei gureşe şi întreprinzătoare, haimanale şi manglitori, sunt mai bine adaptaţi noilor condiţii şi amestecă uneori o undă de şmecherie cu rigorile vieţii de şcolar. De la ei se învaţă urgent micile vicii şi pozne tipice: copiatul, suflatul, fumatul pe şest, în podul Jandarmeriei, chiulul şi alte asemenea evadări din disciplina liceală, care dau culoare şi emoţii tari neofiţilor.
Cei din elită, căci încă mai există o asemenea categorie socială, alcătuită din oameni bogaţi (industriaşi, comercianţi, funcţionari publici cu posturi înalte, medici, avocaţi, profesori, ofiţeri ai armatei regale), trăiesc în alveola ocrotitoare a părinţilor. După orele de clasă, dispar din peisaj, mutându-se într-o zonă inaccesibilă nu doar ţărănuşilor şi pruncilor din mahala, ci şi celor din categoria lui Mihai, feciori de preoţi sau de învăţători de ţară.
Fiii de orăşeni vin în clasa întâi liceală în grupuri constituite încă din clasele primare, fiindcă cei mai mulţi dintre ei au fost colegi în cea mai titrată şcoală a târgului, cea din centru, de lângă biserica Sfântul Ioan şi din coasta Liceului. Unii, nu prea mulţi, au servietele noi, croite din piele, ori în buzunarul de la piept, cu penkala în afară, stilouri „Parker”. Câţiva etalează ceasornicele elveţiene, prinse în cureluşe de piele pe mâna stângă, şi călăresc cu dezinvoltură biciclete de oraş sau chiar de curse, bricolate de meşterul Turinelli, idolul iubitorilor de ciclism. Toate acestea îi diferenţiază substanţial de cei veniţi de la ţară.
Nu au habar, bieţii de ei, ce urgie li se rezervă în noua Românie de după război, ciuntită de vecini prădalnici şi ocupată milităreşte de sovietici. Dar vor afla dureros de repede. (va urma)
Mihai-Emilian MANCAŞ