VIAŢA SECRETĂ LA „RAREŞ” ÎN MIJLOCUL SECOLULUI AL XX-LEA
Titlul este la modă. Sunt convins că şi paragrafele de mai la vale se înscriu trendy în tendinţele actuale ale presei. OK?
Dacă se scrie/spune mult despre viaţa mai puţin sau deloc cunoscută a vedetelor din diferite domenii ale tumultuoasei vieţi sociale, de ce nu am ridica un colţ al cortinei, să devoalăm astfel câte ceva din viaţa secretă la „Rareş”, de acum trei sferturi de veac, chiar dacă pe atunci nu prea existau elevi – vedete. Erau cu prisosinţă, frumoase, premiante şi inteligente, colegele noastre de la Liceul Teoretic de Fete (acum Colegiul Naţional „Calistrat Hogaş”).
Viaţa secretă a elevilor? Vezi bine! Doar nu aveam cum s-o cunoaştem pe cea, mult mai bogată cred, a profesorilor noştri – deşi unii erau cu adevărat celebri.
Nu mă voi opri la banalităţi eterne, cum ar fi suflatul şi copiatul. S-a scris prea mult, exagerându-se, despre aceste mici şi nevinovate păcate perene.
Pentru ce urmează, nu am cerut consimţământul actualilor elevi ai Colegiului „Petru Rareş”. Fiind convins totuşi că altele sunt acum liniile de rezistenţă în viaţa secretă de pe Ştefan cel Mare şi că nu cunosc şi nu pot divulga secretele lor de uz curent, voi încerca să-mi amintesc câteva aspecte care erau caracteristice frondei şcolăreşti, în afara şi uneori împotriva regulamentelor severe din anii ʼ50 ai veacului trecut.
În viaţa lor secretă, rareşiştii păstrau atunci cu sfinţenie moşteniri temeinice, la care nu renunţau chiar când practicarea unor obiceiuri străvechi îi punea în mare pericol.
Ca exemplu, să menţionăm liricul obicei de a caligrafia versuri inocente sau contondente pe albul imaculat al pereţilor din cabinele de toaletă. Actul artistic strict interzis era semnalat mereu şi cu năduf cancelariei de către Costache Negru, omul la toate, cel obligat să acopere zilnic, în zori, cu var, producţiile din ultimele 24 de ore, micro capodopere ale unor viitori scriitori, gazetari şi actori cu renume naţional. Ba şi internaţional, la urma-urmei, dacă mă opresc, spre a nu lungi lista, doar la biografia lui Valeriu Lazarov, teleast de înaltă valoare în Europa, sau Cicerone Cernegura, redactor la importanta gazetă „Corriere della Sera”.
Cancelaria, populată de domni serioşi, se prefăcea totdeauna a uita pâra bietului Costache … Numai că, după 1945, când au început să apară epigramele satirice cu vădit conţinut politic, anticomunist, gluma se îngroşase şi devenise infracţiune politică, făcând victime între îndrăzneţii noştri colegi, adolescenţi condamnaţi la ani grei de puşcărie.
În general, cunoscuţi ca tineri bine crescuţi, disciplinaţi, respectuoşi şi mai ales premianţi, nu se ştia în târg că elevii Liceului Alb, chit că nu toţi aveau cultură muzicală, organizau uneori, nu prea des, din plictis şi enervare, subversivul „Concert în Sol”, cu două grade ale intensităţii sonore, adică „în Sol minor” şi „în Sol major”, numit „în Sol” fiindcă se producea pe duşumea.
Clasa din care făceam parte la mijlocul veacului al XX-lea, având în efectivele sale un semnificativ procent de „olimpici”, nu putea suporta, între altele, bădărănia şi crizele de sadism ale unui rătăcit în profesorat, poreclit pentru eternitate, să zicem, Hrean. Prin urmare, mai ales Hrean se bucura de concertele noastre bine temperate.
Procedura era genial de simplă. Aşezam din pauza de recreaţie, pe duşumeaua clasei, instrumentele muzicale, creioane solide, marca Hardtmuth numărul 2, cu secţiune octogonală, şi, în timpul lecţiei, la un semn discret al multi premiantului Romeo Findrihan, liderul nostru, poreclit cu simpatie Câlţ, puneam talpa pantofului pe creion.
De obicei, în antica şi anosta verigă a lecţiei numită „verificarea cunoştinţelor anterioare” – când îi era lui Hrean lumea mai dragă, fiindcă atunci, cu elan, tocmai umplea rubricile noastre din catalog cu 2 şi 3, note puse aiurea, pentru că am fi „derbedei” şi „golănoi”, într-un colţ al sălii prindeau a se mişca lent, înainte şi înapoi, pantofii şi bocancii câtorva dintre noi; şi concertul „în Sol minor” începea pianissimo, ca în „Boleroul” lui Ravel, mergându-ne drept la inimă.
Hrean se repezea de îndată, cu arme şi bagaje, încotro răsuna divin „sunetul muzicii”, pentru împlinirea presupusului flagrant; însă, la mijlocul avântului său coercitiv, concertul se muta subit în colţul diametral opus al sălii, în crescendo, cu adaosuri de instrumente, exact ca în capodopera lui Ravel; şi tot aşa, de colo – colo, până la culminantul fortissimo, „în Sol major”, executat cu brio de întreaga orchestră, intrată în extaz.
Scos din pantofi, cu faţa congestionată şi strigând obişnuitele insulte la adresa noastră, Hrean ieşea din sală trântind uşa, zorea cât îl ţineau puterile pe coridorul lung al parterului, cobora gâfâind „scara profesorilor” şi năvălea zgomotos în cabinetul cu mobilier clasic, al directorului, pe atunci fiind baci suprem chiar blândul pedagog, miraculosul matematician Constantin Borş, supranumit de noi, cu dragoste şi respect, Costică.
După un dialog de câteva minute, cei doi soseau împreună în clasa noastră, unde îi întâmpina, dincolo de uşa larg deschisă, o linişte mormântală. Înăuntru, pozau cu surprinzător meşteşug actoricesc nişte adolescenţi harnici, mulţi „olimpici” chiar la matematică, pozaţi cu nasul în caietele pe care alergau cu sârg, demonstrativ, creioanele, scriind formule întortocheate şi abracadabrante. La intrarea celor doi dascăli, pârâţii săreau în poziţie de drepţi şi fără să clipească, privindu-l drept în ochi pe dragul lor Costică, în semn de suprem respect.
Cum la matematică ne învăţa carte în fiecare zi însuşi directorul, care avea parte de admiraţia şi de respectul nostru deplin, de simpatia şi de recunoştinţa noastră, Constantin Borş era dispus pe jumătate să-l creadă pe reclamant; pe cealaltă jumătate însă ne credea pe noi, cei dragi lui.
Spre a lua o decizie bine chibzuită, în pauza următoare directorul chema în cabinetul său doi elevi: pe Stejărel Cojoc, atunci premiantul de serviciu, acum un destoinic peste-opzecist pensionar, şi pe şeful clasei, din întâmplare cel care scrie aceste mărturisiri tardive.
Rugându-se fierbinte în gând pentru iertarea păcatului, cei doi minţeau cu ardoare, negând vehement acuzaţiile lui Hrean. Directorul nu-i credea, dar nu avea ce face; îi mustra niţel şi uite-aşa se încheia repriza muzicală.
Acum trei sferturi de veac, funcţiona prompt o justiţie secretă, unanim acceptată, a fiecărei clase de la „Rareş”. Păcatele vreunui coleg se puneau în discuţia generală şi vinovăţiile se stabileau ca la curtea cu juri, prin vot.
Cândva, pe la începutul anului 1949, dintr-o cauză de reală şi adâncă tristeţe, şi anume pentru că în clasa noastră erau din nefericire doi elevi orfani, s-a decis să nu se folosească niciodată imprecaţii cu referire la mamă.
La prima greşeală, cel în cauză primea un avertisment. La a doua, conclavul se aduna şi decidea sancţiunea cea mai aspră – gealăul.
„Gealăul” sau „trasul la gealău” era o pedeapsă morală, moştenire păstrată şi păzită cu sfinţenie. Nu ştiam cine şi când a inventat-o, nu ne băteam capul cu istorii minore, dar de la regulile străvechi nu ne abăteam nici cu un micron.
Conclavul decidea aritmetic de câte ori să îndure pantalonii delincventului sancţiunea dictată, care se petrecea aşa: patru dintre noi, cei mai voinici, îl ridicau pe condamnat în poziţie orizontală, cu faţa în sus, îi aşezau cu grijă postamentul pe scândura lustruită a pupitrului de două locuri şi, mişcându-l înainte şi înapoi, îl trăgeau la gealău, imitând mânuirea sculei antediluviene, de tâmplărie.
Aveam grijă ca procedura să nu fie defel dureroasă. Valoarea sancţiunii era numai morală. Să te pună colegii, ditamai coblizanul, cu fundul pe pupitru şi să lustruiască scândura de stejar, purtătoare de semne lăsate de zeci de generaţii alfabetizate, folosind pantalonii tăi, vezi bine că nu era deloc plăcut. Amorul propriu, adolescentin, suferea.
După calendarul ortodox, românii sărbătoresc cu fast ziua împăraţilor sfinţi Constantin şi Elena la 21 mai, când, precum sună poema, „… rozele-nfloresc scăldate-n aurul din soare …”. Un obicei venit din adâncurile istoriei rareşiste cerea ca liceul să fie împodobit în acea zi cu flori de trandafir. Şi, dacă ţinem seama că pe directorul nostru din anii ʼ50 ai veacului trecut îl chema Constantin, e de înţeles că ardoarea noastră întru a-l sărbători cu flori de trandafir atinsese apogeul.
Trandafirii se răsfăţau în grădinile oraşului şi înfloriseră bogat, ca niciodată. Dar în Piatra-Neamţ, în vremea aceea aspră şi mohorâtă, nu existau florării.
Îmi asum, alături de mulţi colegi, vina. S-a prescris, ştiu, dar din conştiinţa noastră, de bătrâni acum, nu se poate şterge păcatul.
Deşi se ştia din veche experienţă ce se poate petrece, spre marea noastră surpriză, în noaptea de 20 spre 21 mai din acel an nimeni nu şi-a păzit grădina, din care, până dimineaţa, florile de trandafir dispăruseră.
Foarte târziu, când eram director la „Rareş”, un respectat magistrat pensionar, vestit prin florile minunate din grădina sa, mi-a mărturisit că oamenii serioşi, mulţi dintre ei foşti elevi ai Liceului, participanţi la nopţi ale trandafirilor cu ani în urmă, se hotărâseră să nu intervină contondent în acţiunea noastră combătută de lege. Şi ei, ca şi noi, îl admirau pe profesorul Constantin Borş şi respectau cu reverenţă Liceul şi tradiţiile secrete ale elevilor.
De departe, dureros de departe, şi în timp, şi în spaţiu, la ceasuri nocturne de reverie şi bilanţ, aud şi acum, pregnant, cum cânta viaţa secretă a generaţiei mele, uneori mozartian, glumind, alte ori, mai ales, copleşitor de dramatic, poate ca în „Simfonia Destinului”.
Mihai-Emilian MANCAŞ