În fiecare an, la mijlocul lui ianuarie, sub bustul lui Eminescu, din Piatra Neamţ pot fi văzute flori proaspete, recitatoare talentate şi mulţi iubitori de poezie. Odată cu 2000, „Anul Eminescu”, sărbătorirea poetului naţional a devenit o tradiţie. Şi subsemnatul a participat la un astfel de „moment Eminescu” la Iaşi, în Copou. Nu mi-a plăcut.
Poetul nepereche merită o lectură de bun simţ, fără circ, circari şi confeti. Să ne întoarcem la poezie şi să rămânem acolo. La Ipoteşti sau la Botoşani? Că urechiştii se ceartă şi astăzi în privinţa locului naşterii poetului, e deja altă problemă. Ştiţi ce a propus un mucalit? Să-l sărbătorim pe Eminescu 365 de zile pe an. Motivaţia? Ar fi o soluţie de concordie naţională. Poate am scăpa de zâzania ce ne macină de 27 de ani, în libertate şi democraţie.
Asta nu înseamnă că toţi românii îl admiră pe Eminescu. Poetul naţional a avut şi destui detractori. Unul din ei a zis răspicat: „Nu Eminescu a făcut România Mare, ci brătienii”. Cine a rostit aceste vorbe provocatoare? Petre Ţuţea, „un ţăran imperial”, după părerea lui Andrei Pleşu. O mare figură a oralitaţii româneşti. E ceva scandalos în această aserţiune? Nicidecum. De-a lungul anilor, despre autorul Doinei s-au spus tot felul de „minuni”. S-a scris şi despre originea lui turcă, albaneză, persană, suedeză, rusă, bulgară, sârbă, ruteană, polonă. Cum răspundea Luceafărul măsluitorilor? Simplu şi documentat. „Eminovicenii au fost ţărani români cu vechime din satul Călineşti din judeţul Suceava. Îi întâlnim acolo din întâiele decenii ale veacului al XVIII –lea”. E clar detractorilor?
Să revenim la spusele filosofului Ţuţea. Ce a vrut să spună prin citatul de mai sus? Două lucruri clare: I. C. Brătianu a lucrat la vremea lui pentru independenţă. Iar, I.I.C. Brătianu a făurit România Mare. Se înţelege, pe fundaţia României Mici. A greşit cu ceva? Categoric, nu. Ţuţea l-a adorat din totdeauna pe Eminescu („suma lirică a voievozilor”), dar n-a considerat poeţii ca mari oameni politici. Elita politicii româneşti a dispărut la Sighet şi la Canal. Aleşii noştri – până la sfârşitul anului de graţie 2016 – care au moţăit in Parlament şi au chiulit ca elevii leneşi – n-au urnit carul istoriei. N-au fost demni de înaintaşi. N-au dovedit nimic.
Ce a mai spus Ţuţea despre Eminescu? Multe. Vorbea cu plăcere şi vorbea mult. Cu miez şi cu judecată sănătoasă. Îl iubea pe Luceafărul culturii româneşti, dar nu-i uita nici pe Creangă, Blaga, Cioran, Nae Ionescu…
Prin felul lui de a fi Ţuţea a fost unic. Într-un film realizat de Gabriel Liiceanu spunea: „Asemănarea dintre Lenin şi mine stă în faptul că amândoi suntem la fel de falimentari”. Cioran l-a caracterizat poate cel mai bine: „Ţuţea a fost un amestec de sfânt şi Don Quijote”. Alţii pretind că filosoful a fost un Patapievici al anilor ’90”. Ferească Cel de Sus!
Dumitru RUSU