1948. Ionel Perlea debutează la Metropolitan Opera din New York cu opera Tristan şi Isolda de Richard Wagner
Rămasă văduvă în 1905, Margareta Perlea, născută Haberlein, s-a retras cu familia la Munchen, în casa părinţilor. Dovedind de copil înclinaţie spre muzică, la 18 ani Ionel Perlea a fost înscris la Conservatorul din Leipzig, unde va studia compoziţia şi dirijatul, dar va reveni la München, la Conservatorul din oraş.
Primul premiu pentru compoziţie, Premiul George Enescu, l-a obţinut în anul 1926, fapt ce l-a propulsat la pupitrul Operei Române din Cluj. Calitatea viziunii dirijorale a fost imediat remarcată, din 1929 până în 1936 funcţionând cu întreruperi ca director al Operei Naţionale din Bucureşti. Invitaţia dirijării unor opere la Theatro Dell’Opera din Roma, în anul 1945, l-a determinat să rămână definitiv în Occident. Va fi la pupitrul celor mai mari şi importante teatre de operă de pe mapamond, în 1955 fiind numit dirijorul Connecticut Symphony Orchestra, iar în 1965 profesor de dirijat la Manhattan School of Music, ambele posturi în locul şi la recomandarea lui Arturo Toscanini, care, în semn de apreciere, îi dăruise propria baghetă. Efortul şi-a spus cuvântul, dirijorul român suferind un atac cerebral care i-a afectat mobilitatea braţului drept. A învins, însă, acest handicap reuşind nu doar să dirijeze cu mâna stângă, ci să interpreteze memorabil partituri de mare dificultate. Cumnat al lui Mircea Eliade, Ionel Perlea a susţinut în mai 1969, în Sala Palatului şi a Ateneului Român, ultimele sale concerte: era bolnav de cancer. Şi-a luat, astfel, adio de la ţara şi de la naţiunea română.
De câte ori gândul meu nu fuge hoinar, descătuşat de convenienţele rostului meu în depărtările străinătăţii, de câte ori cugetul meu nu evada din emisferele universului muzical pentru a-mi oferi un popas la Ograda, satul meu natal, din marea ialomiţeană a spicelor de grâu a Bărăganului, de câte ori cu încălţămintea pe marmura marilor săli de concerte şi de operă din America sau din centrele muzicale ale Europei, nu mi-aş fi dorit tălpile desculţe în pulberea uliţelor din Ograda, după cum visam o plimbare în forfota străzilor bucureştene? (Ionel PERLEA)
1948. Paul Celan publică la Paris prima sa colecţie de poeme, Nisipul din urne
Cine altcineva decât Paul Celan l-ar fi putut traduce în limba română mai bine pe Kafka? Kafka era evreul ceh, de limbă germană, trăitor într-un imperiu în descompunere, din care motive în veşnică nesiguranţă, derută, căutare a identităţii. Paul Celan era născut la Cernăuţi-Bucovina, ţinut românesc ce a aparţinut când imperiului, când României, când Rusiei. Provenea dintr-o familie de evrei sionişti, datorită tatălui, care vorbea în casă limba germană, datorită mamei iubitoare de literatură. Băiatul îşi trăieşte tinereţea în acest spaţiu multicultural şi învaţă limba română de la prietenii de joacă. Sătul de sionism, devine un membru activ al mişcării socialiste şi suporter al cauzei republicanilor în timpul războiului civil din Spania. În 1939, a izbutit să fie admis ca student la Universitatea din Cernăuţi, la literatură şi limbile romanice. În 1945 s-a decis să se stabilească la Bucureşti, unde a locuit până în 1947. Ca membru activ al comunităţii literare evreieşti din România, a tradus literatură rusă în limba română şi a publicat cărţi sub diferite pseudonime. André Breton, întemeietorul suprarealismului, afirma: „Centrul lumii (suprarealiste) s-a mutat la Bucureşti”. După un scurt interludiu la Viena, Celan se stabileşte la Paris unde a întâlnit-o pe graficiana Gisèle Lestrange, cu care s-a căsătorit. Poezia sa de maturitate a devenit treptat tot mai criptică, fracturată şi monosilabică, suportând o comparaţie cu muzica lui Weber. Unii critici cred că Paul Celan a încercat fie să distrugă, fie să refacă din temelii limba germană. A scris în limba germană şi a tradus în această limbă literatură română, portugheză, rusă, engleză şi franceză, iar din limba germană a tradus în româneşte povestirile lui Franz Kafka.
Dintre marii devastaţi ai secolului trecut, Celan e poate cel mai magnetic. Sinuciderea lui i-a inventat mitul personal – cu aceeaşi forţă cu care poezia lui a reinventat limba germană, după ce mai întâi a devastat-o. E imposibil să gândeşti poezia secolului trecut fără mitul Celan. (Radu VANCU)
Poezia nu e plăcere. Textul nu e nicidecum bucurie. Limbajul nu e altceva decât o manieră superficială de a uita. Cine-l citeşte pe Celan va înţelege. Nu se poate înainta nicăieri. (Dan COMAN)
1950. 11 mai, a avut loc pe scena Teatrului Noctambules premierea piesei Cântăreţa cheală
Autorul, Eugen Ionescu, era din Slatina. Legătura cu Franţa a fost mama sa, Marie Therese, născută Ipcar, o alsaciană de confesiune protestantă. De altfel, mare parte din copilărie şi-a petrecut-o în Franţa. „Paradisul în care a copilărit”, aşa a descris perioada petrecută alături de familia mamei sale în localitatea La Chapelle-Anthenaise, un sat mic din nord-vestul Franţei. Timpul petrecut acolo avea să-l marcheze pentru totdeauna şi să-i influenţeze opera. „În Chapelle-Anthenaise timpul nu exista! Trăiam doar prezentul. Trăiam cu har, cu bucurie”. Parinţii se despart şi este nevoit să se întoarcă, cu tatăl său în România. Bacalaureat al Colegiului Naţional Carol I şi absolvent al facultăţii de Litere, cu licenţa pentru limba şi cultura franceză, a debutat ca scriitor cu poezii publicate de Tudor Arghezi în Bilete de Papagal. Însă, în sclipitorul volum Nu!, primul dintre cei atacaţi ca scriitori superficiali este Arghezi. În 1938 a plecat cu o bursă la Paris. Prelungirea şederii o va datora guvernului Antonescu, rămânând ca ataşat cultural în cadrul Legaţiei Române. Ocuparea ţării de către Armata Roşie şi instaurarea regimului stalinist l-au determinat să rămână definitiv la Paris. Răzbate greu, dar sigur. Prima lui piesă de teatru, La Cantatrice Chauve (Cântăreaţa cheală) a fost reprezentată la 11 mai 1950 la Théatre de la Huchette în regia lui Nicholas Bataille, pusă în scenă la sugestia doamnei Monica Lovinescu, marcând astfel naşterea teatrului absurdului. În ’66 La Comedie Francaise îi prezintă piesa Setea şi foamea urmată de Regele moare. Opera sa dramatică va fi scrisă exclusiv în limba franceză, valoarea ei conducând în anul 1970 la alegerea primului român ca membru titular al Academiei Franceze.
Se poate face un circ cu purici. Puricii trebuie dresaţi, primul lucru care trebuie făcut este să se obţină ca puricii să nu mai sară. Cum se ajunge aici? Se pun puricii sub un pahar. Puricii încearcă să sară, se lovesc de sticlă, cad la loc. Dintr-un anumit moment, ei nu mai sar. Paharul poate fi ridicat. Şi iată-i pe purici avansând încet, prostiţi; ei pot fi împinşi cu degetul, se poate sufla peste ei, nu mai sar. (Eugen IONESCU)
Red.