Acum 167 de ani, pe data de 15 ianuarie 1850, venea pe lume Mihai Eminescu, „cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”. Fără Eminescu, am fi fost mai săraci, mai goi, mai puţin români. Şi-a închinat viaţa slujirii neamului său, pe care l-a iubit ca nimeni altul, arzând ca o flacără pentru idealul libertăţii şi unităţii naţionale.
Este adevărat că Eminescu a fost un mare patriot, dar a fost şi un apărător al Bisericii Ortodoxe. Mărturia lui rămâne peste veacuri, ca un adevărat testament, scris parcă anume pentru cei care se încăpăţânează încă să-l considere ateu.
Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e. (Mihai Eminescu, „Liber-cugetător, liberă-cugetare”, „Timpul”, 2 februarie 1879, în „Opere”, 1989, vol. X, p. 187)
De asemenea, o mărturie din 1886, din ultima parte a vieţii poetului, confirmă legătura acestuia cu Divinitatea. În acea perioadă, Eminescu se afla la Mănăstirea Neamţ, unde a cerut să fie spovedit şi împărtăşit de un preot. Evenimentul a fost consemnat de un duhovnic al mănăstirii pe un Ceaslov, în data de 8 noiembrie 1886, chiar de ziua Sfinţilor Voievozi Mihail şi Gavriil. Potrivit cercetătorului Nae Georgescu, după ce a primit Sfânta Împărtăşanie, Eminescu a sărutat mâna preotului, spunându-i că ar vrea să fie îngropat la ţărmul mării, lângă o mănăstire de maici, şi să asculte în fiecare seară cântarea „Lumină lină”.
Iată şi consemnarea din anul 1886: „Pe ziua de Sfinţii Voievozi în anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamţu, la bolniţă, şi l-am spovedit şi l-am împărtăşit pe poetul M. Eminescu. Şi au fost acolo Ion Gheorghiţă, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar Mihai Eminescu era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-au sărutat mâna şi mi-au spus: «Părinte, Să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mănăstire de maici, şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumina lină…»“.
* Clipa mea Mihai Eminescu
În întunericul ateismului comunist, când orice manifestare de patriotism şi credinţă era pe loc înfierată de securitate, versurile poetului naţional erau ca o gură de oxigen, ca o oază de lumină şi speranţă. Fosta deţinută politic, nemţeanca Aspazia Oţel Petrescu, îşi aminteşte cum a fost salvată, în închisoarea de la Mislea, de versurile „Rugăciunii” eminesciene:
„Zăceam într-o disperare neagră, izolată în închisoarea de la Mislea, blagoslovită cu patru ani de detenţie peste cei zece executaţi deja. Singură, într-un pustiu absolut, în total regim de exterminare. De nicăieri niciun ajutor, nicio lumină, nicio speranţă. În negura totală, brusc mi s-a iscat în minte «Rugăciunea» eminesciană. Mi-au tot revenit cu obstinaţie versurile «Înalţă-ne, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie». A fost începutul recuperării mele. Am realizat cu luciditate că eram în vâltoarea unui val ce mă bântuia şi din care nu eram capabilă să mă ridic. Am realizat apoi că doar Sfânta Fecioara Maria mă putea înălţa pe aripa rugăciunii şi m-am rugat Ei. Am scris despre acest moment apocaliptic din viaţa mea de întemniţată, dar nevrednica de mine am omis să detaliez acest moment pe care azi îl numesc «clipa mea Mihai Eminescu». Prin versurile sale, el mă luase în experienţa sa de credincios, m-a ajutat să-mi aflu diagnosticul şi mi-a îndreptat speranţa către Crăiasa îngerilor pe aripa rugăciunii sale”. (www.mihai-eminescu.ro)
* Biserica, „maica spirituală a neamului românesc”
La rândul său, marele duhovnic Arsenie Boca era de părere că Eminescu ar fi suferit mai puţin de-a lungul vieţii sale dacă ar fi realizat o unitate între latura sa poetică şi cea de viaţă creştină. „Dacă şi concepţia poetică ar fi unit-o cu concepţia de viaţă creştină, ar fi suferit mai puţin în lumea aceasta şi nu ar fi trecut atâţia ani prin iad, era de părere Părintele Arsenie. Dar prin evlavia pe care a avut-o la Maica Domnului, se mângâia şi uneori se refugia la mănăstire, cu prietenul lui de suflet, scriitorul Ion Creangă, care avea seminarul de teologie de la Mănăstirea Neamţ. Şi totuşi, Eminescu, prin Maica Domnului, a avut parte înainte de moarte de Sfânta Împărtăşanie, după însemnarea care a rămas pe o carte veche de cult, întorcându-se de la gustul amar al atâtor filosofi şi credinţe deşarte care au stors creierii lui Mircea Eliade şi de la cele cu minte scurtă şi poale lungi care i-au întinat viaţa lui Solomon”. (Fragment din cartea „Mărturia mea despre Părintele Arsenie Boca”, – Pr. Petru Vamvulescu)
Cât priveşte aşa-zisa apartenenţă a lui Eminescu la orice fel de mişcare ocultă, transnaţională, cuvintele poetului sunt mai mult decât edificatoare şi mai actuale ca niciodată:
Despreţuind Biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; despreţuind datinele drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie. Odinioară o Biserică plină de oameni, toţi având frica lui Dumnezeu, toţi sperând de la El mântuire şi îndreptându-şi vieţile după învăţăturile Lui. Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă şi după plăceri materiale a omorât sufletele. (…) Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. (14 august 1882, Mihai Eminescu, „Timpul”, în „Opere”, Vol. XIII, pp. 168-169)
Irina NASTASIU