Conştientizând faptul că Unirea de la 1 Decembrie 1918 a reprezentat o etapă firească de maturitate social-istorică, un moment culminant al conştiinţei naţionale a poporului nostru, în următoarele rânduri, încerc să evidenţiez un aspect mai puţin cunoscut şi anume felul în care este reliefată ideea unităţii naţionale şi de credinţă în discursurile clericilor, participanţi activi la evenimentele acelei perioade. Prin activităţile pastoral-misionare, clerul a cultivat sentimentul naţional de unitate şi a pregătit unirea, independenţa şi neatârnarea Bisericii.
Dacă în decursul istoriei românilor nu a existat dintotdeauna o unitate politică şi teritorială, a existat o unitate de limbă, de credinţă şi de cultură, care a reprezentat un catalizator al evenimentelor din anul 1918. Ţăranii şi ciobanii, la îndemnul preoţilor parohi, de o parte şi de alta a Carpaţilor au întemeiat biserici şi mănăstiri ducând mai departe aceeaşi credinţă şi acelaşi suflet românesc prin şcolile înfiinţate, tipografiile, copierea de manuscrise, picturi de biserici, cântecele religioase, colindele etc. În acelaşi timp, domnitorii şi boierii din Ţara Românească şi Moldova au ctitorit locaşuri sfinte pentru promovarea credinţei şi culturii poporului nostru.
Biserica Ortodoxă Română a avut o contribuţie majoră la promovarea conştiinţei unităţii spirituale a neamului românesc. Ea a cultivat în sufletele credincioşilor români conştiinţa trează că au aceeaşi obârşie, acelaşi neam, aceeaşi limbă şi aceeaşi credinţă străbună.
Liturghia săvârşită în limba română în toate provinciile locuite de către români a devenit un fel de factor de unificare spirituală şi naţională, de dezvoltare a identităţii, conştiinţei şi culturii. Preoţii din fiecare parohie transmiteau preoţilor din comunităţile învecinate mesaje unioniste, astfel încât credincioşii au fost pregătiţi sufleteşte pentru marele act de la Alba-Iulia. A existat o strânsă colaborare între parohii pe tema unirii. Discursurile transmise poporului trebuiau să fie inteligibile pentru întreaga masă, fapt ce se putea realiza printr-un limbaj liturgic, care asigura, la începutul secolului al XX-lea, mijlocul de comunicare între reprezentanţii emancipaţi ai naţiunii şi baza societăţii formată în mare parte din ţăranii mai puţin ştiutori de carte. Crearea unei variante unitare a limbii române culte încă din secolul al XVIII-lea a iniţiat procesul de unificare a Principatelor Române, făurind direcţia spre evenimentele din anul 1918.
Este cunoscut faptul că episcopul Miron Cristea al Caransebeşului a demonstrat o energie naţională promptă şi fără limite. Le-a ordonat preoţilor din eparhia sa ca împăratul Austriei să nu mai fie pomenit la slujbele religioase, iar la ecteniile din cadrul Sfintei Liturghii să fie pomenit Marele Sfat al naţiunii române, acesta fiind recunoscut drept forul suprem de conducere a ţării.
Având în vedere auditorul numeros şi eterogen de la Alba-Iulia, discursul episcopului unit Iuliu Hossu conţinea un enunţ mai aplicat: Ceasul plinirii vremii este acesta, când Dumnezeu Atotputernicul rosteşte, prin poporul Său credincios, dreptatea Sa, însetată de veacuri, asemănător mesajului Sfântului Apostol Pavel în Epistola către Galateni: Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, Ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea. (Galateni IV, 4-5).
Şi pe teritoriile româneşti din estul Prutului, ideea unităţii naţionale şi religioase s-a manifestat în acelaşi fel. La congresul clericilor şi mirenilor, ţinut la Moscova, la începutul lunii iunie 1917 s-a hotărât autonomia bisericească şi politică a Basarabiei. Congresul a decis, că este gata să ajute, pe cât este cu putinţă, aceste noroade, ca ele să-şi dobândească ţintele dorite. Rolul Bisericii basarabene la înfăptuirea Marii Uniri de la 27 martie 1918 s-a manifestat în primul rând prin deşteptarea conştiinţei naţionale, consecinţă directă a legăturii spirituale de secole dintre Biserică şi popor, Biserică, popor şi puterea politică. Comitetul provizoriu al Partidului Naţional Moldovenesc a adresat un apel preoţilor români, cu prilejul adunării acestora la Chişinău, în data de 18 aprilie 1917. Făcând trimitere la trecutul istoric al românilor sub stăpânirea rusească, comitetul constata că: bietul moldovean a ajuns să se simtă străin în ţara lui şi adeseori să se ruşineze de neamul lui, ca să nu admitem să rămânem şi mai departe lipsiţi de ceea ce ni se cade, va trebui să ne cucerim înşine drepturile, care ştim că ni se cuvin, … Să ne întoarcem cu toţii la norodul nostru, să-l întărim, să-l ajutăm, să-l luminăm pentru ca să nu se osândească cei de azi şi cei din viitor că l-am fi putut ridica dar n-am avut destulă dragoste pentru el.
Mişcarea religioasă din anii 1917-1918 şi-a găsit reflecţia în lupta bisericii pentru trezirea conştiinţei naţionale, îndemnând poporul spre menţinerea unui echilibru social-politic şi afirmarea bisericii ca unitate religioasă pe întreg pământul românesc de o parte şi de alta a Carpaţilor. De n-ar fi fost Biserica, care prin reprezentanţii ei să ţină deşteaptă conştiinţa naţională, n-ar fi fost acei fii care au făcut unirea.
Nici diaspora românească nu a stat indiferentă la aceste probleme majore ale Bisericii şi neamului nostru. În data de 29 ianuarie 1918, preotul I. Podea din Youngstown (Ohio) i-a adresat o scrisoare lui Vasile Stoica, la Washington, prin care exprima dorinţă a adrelenilor din America de a face din biserica românească cel mai puternic protest împotriva guvernului maghiar şi cel mai frumos gest, prin care ne putem manifesta dorinţa de a ne alipi la România…[…]. Ardelenii nu se vor duce acasă, sau dacă se vor duce cei de astăzi, vor veni alţii şi aşa România ar putea ţine legături sufleteşti cu poporul ardelean prin Bisericile din America… dacă Transilvania va trece la România, bisericile de aici îşi vor împlini rostul lor de a da poporului creşterea religioasă şi a-l ţine în legea noastră strămoşească.
O imagine de ansamblu, prin intermediul căreia ni se descriu trăsăturile fiinţei şi spiritualităţii româneşti, o întâlnim la prof. dr. Constantin Schifirneţ: Identitatea românească desemnează ceea ce românii au specific, ca popor distinct de alte comunităţi naţionale, reflectă calea specifică în care ei îşi construiesc cultura şi îşi organizează viaţa privată şi viaţa publică, exprimă modul lor particular de a răspunde la constantele universale ale culturii: îmbrăcăminte, hrană, locuire, religie, joc, artă, comunicare, limbă.
Misiunea Bisericii nu a constat numai în propovăduirea unei identităţi creştine moştenite ci motivaţia de a trăi ca neam un mod de viaţă hristic, manifestat în toate domeniile: cultural, social, politic etc. Pregătirea spirituală în vederea înţelegerii că unitatea de neam este necesară şi că dobândirea acesteia reprezintă voinţa divină, implică o detaşare de ceea ce este rău şi promovarea unui dinamism spiritual. Unitatea de neam crează noi raporturi interumane. Modelul unităţii oferit de Jertfa pe Cruce a Mântuitorului Iisus Hristos care a unit Cerul cu Pământul rămâne suprema revelaţie a iubirii salvatoare a lui Dumnezeu pentru oameni.
Prof. dr. Mihai FLOROAIA