La-nceput de decembrie 2013, în a noua zi a lui Undrea, în urbea noastră muşatină, într-o discreţie totală şi cu o smerenie copleşitoare, doamna Aspazia Oţel Petrescu a sărbătorit împlinirea unei vârste minunate, de Dumnezeu binecuvântată – 9o de ani.
Doamna Aspazia este, se ştie bine, unul dintre puţinii supravieţuitori ai temniţelor comuniste, o comoară de om pe care suferinţa l-a făcut să urce treptele înduhovnicirii, pentru a ne da pildă despre rezistenţa prin puterea credinţei, pentru a răzbi demni, neîncovoiaţi şi cu credinţă în Dumnezeu prin istoria care tinde a se repeta.
A fost copleşitoare sărbătorirea zilei, pornind de la cei 90 de trandafiri galbeni primiţi în dar cu această ocazie şi terminând cu Te Deum-ul pe care mi l-au făcut trei preoţi, pentru câte zile voi mai avea şi pentru mântuirea sufletului. Sunt recunoscătoare pentru toate dovezile de preţuire şi chiar de dragoste care mi s-au arătat, care m-au copleşit şi mărturisesc că nu mă simt vrednică de ele. Totul a fost emoţionant, gândindu-mă că dacă cineva mi-ar fi spus în temniţă că voi ajunge vârsta asta, i-aş fi răspuns că nu ştie ce vorbeşte. Sunt recunoscătoare pentru viaţa trăită, cu bune, cu rele, nădăjduiesc că nu L-am supărat prea tare pe bunul Dumnezeu, sau, dacă L-am supărat, că m-a iertat, a mărturisit marcată de emoţie doamna Aspazia Oţel Petrescu, care trăieşte la Roman încă din anii ’70, fiind „adoptată”, cum spune domnia sa cu drag, imediat după eliberarea din temniţele regimului comunist unde a îndurat 14 ani de chinuri.
Întrebată cum priveşte în urmă, de la înălţimea celor 90 de ani, omul care a învins teroarea prin credinţă a spus că cel mai greu a fost să uit şi să-i iert pe cei care ne-au torturat în închisoare, fapt pe care am reuşit să-l împlinesc doar cu ajutorul nemijlocit a lui Dumnezeu care, mai ales în vremurile de restrişte, ne-a arătat cu prisosinţă bunătatea, îndurarea şi ocrotirea Lui. Suferinţa în sine este grea! Cine spune că nu este durere dacă ai credinţă nestrămutată, nu are dreptate. Durerea, rămâne durere, frigul a fost frig, foamea a fost foame, teroarea a fost teroare, însă, peste toate, întotdeauna a fost încrederea neţărmurită că acolo, sus, cineva ne iubeşte, iar dacă ne dă toate încercările pe care trebuie să le trecem, ştie pentru ce le dă. Eu le-am acceptat în consecinţă, iar acum pot să spun că acesta este secretul mulţumirii pentru un pământean: să accepţi toate lucrurile şi să le găseşti o motivaţie în măsură să te ajute să le depăşeşti, fără a cere cuiva, aici, în lume, socoteală a mai spus sărbătorita. Între cei care i-au călcat pragul pentru a-i aduce un omagiu de ziua ei s-au numărat şi membrii Asociaţiei „Muşatinii”, un grup format din romanvodiştii Ana Mihailovici, Ana Maria Tihon şi Rafaela Băeţel, coordonaţi de prof. Dr. Ovidiu Albert, aceştia aducându-i flori dar şi un cadou special prin momentul concertistic, la vioară, respectiv flaut, care i-au răscolit până la lacrimi amintirile din tinereţe, dar şi din timpul detenţiei. Doamna Aspazia le-a mulţumit oaspeţilor şi i-a îndemnat pe tineri să stăruiască să înţeleagă şi, astfel, să treacă „cu bine toate testele de iubire pe care le oferă viaţa”. Către ei şi către noi se îndreaptă pilda suferinţelor sale adunate în câteva volume de memorii intitulate sugestiv: „Strigat-am către Tine, Doamne…”, „Adusu-mi-am aminte” şi „Cu Hristos în celulă” pentru care, în anul 2007, scriitoarea a fost distinsă cu Premiul Fundaţiei Culturale „Lucian Blaga”.
A. OPRIŞ