• Interviu cu prof. Daniel Diaconu
Profesor de geografie şi de istorie la Grinţieş, în Munţii Neamţului, ranger şi îndrăgostit de legendele Ceahlăului, Daniel Dieaconu a ales să rămână în locul natal pentru a explora înălţimile şi pentru a descoperi cât mai multe locuri, legende şi ritualuri pe care astăzi le-am fi crezut pierdute. „Omul cu poveşti”, aşa cum îi spun localnicii, a reuşit să strângă peste 70 de legende despre Muntele Ceahlău şi nu numai. Este membru al Consiliului Ştiinţific al Parcului Naţional Ceahlău, membru al Consiliului Director al Forumului Montan Român, Filiala Neamţ. A înfiinţat un muzeu al satului la Grinţieş, a coordonat generaţii de tineri şi i-a atras spre cultura tradiţională şi a scris monografiile câtorva aşezări. „România este foarte spectaculoasă din multe puncte de vedere, iar ea reuşeşte într-o mare măsură să se facă remarcată prin cadrul natural unic”, consideră profesorul nemţean.
– Ce v-a determinat să vă întoarceţi în Neamţ, ca profesor de istorie, când aţi fi putut profesa în orice oraş mare?
– Pentru început am spus că o să rămân doar o perioadă de timp, după care voiam să plec înapoi la Bucureşti, însă, fiind angrenat în mai multe activităţi locale, am decis să nu mai plec, ceea ce am şi făcut. Apoi am început să mă ocup de istoria, dar şi de geografia locală, de explorat legendele Ceahlăului, iar la scurt timp am ales să fiu ranger voluntar al muntelui. Practic aveam atât de multe activităţi, încât nu mi-a mai stat gândul să plec din Neamţ.
– De unde a pornit dorinţa de a explora legendele Neamţului?
– Prin liceu, iar mai apoi la facultate am făcut ghidaj pe muntele Ceahlău. Mai exact duceam grupuri de oameni, în special orăşeni, pe munte. Şi aceştia aveau în permanenţă întrebări despre o stâncă, despre un loc sau chiar despre fauna muntelui. Iar eu mi-am dat seama că ştiu şi nu prea ştiu ce să le spun. Din dorinţa de a fi cât mai bine informat, am început să caut legende şi nu numai, astfel reuşind să culeg în jur de 70 de legende şi să îmi dezvolt cunoştinţele despre locul natal.
– Cum a început pasiunea dumneavoastră pentru cultura şi legendele Grinţieşului, dar şi ale Ceahlăului?
– Pot să spun că aceste localităţi sunt foarte legate între ele, nu cred că aş putea face o diferenţă, deoarece avem izlazuri comune, oameni care sunt strâns legaţi de ambele zone. Având în vedere că am fost profesor şi la Ceahlău, oamenii de acolo mă ştiau ca „omul cu poveştile”. Am avut plăcerea de a cunoaşte diverse caractere, diverse persoane, care veneau în pauze la mine şi îmi povesteau ce ştiau, dar şi persoane care mă întrebau: „Bă, tu eşti ăla cu poveştile?”. „Da!”, le răspundeam. „Dar pe asta o ştii? Ia să îţi mai spun eu încă una!”. Cam aşa a început acţiunea de culegere a legendelor şi a poveştilor de la Ceahlău, Grinţieş, chiar şi de la Poiana. Am reuşit să fac şi o monografie la Taşca, o comună învecinată, la Bicaz, iar anul acesta am ajuns şi la Crăcăoani, făcând şi acolo o monografie locală. Anul trecut am făcut şi monografia Neamţului, intitulată Neamţul, ţinutul – tezaur. La acest proiect au contribuit foarte mulţi grinţieşeni şi a constat în culegerea de informaţii despre istoria, geografia şi mitologia judeţului, cartea având în jur de 600 de pagini. Pe partea geografică au colaborat Iulian Săndulache, profesor la Universitatea din Bucureşti, care este tot grinţieşean, profesori din Poiana Largului, de exemplu Cristi Vatamanu, dar chiar şi învăţătorul Ilie Alexandru, de la Şcoala Gimnazială „Constantin Panţiru” din Grinţieş. A fost o echipă numeroasă în spatele acestui proiect şi consider că a fost cu adevărat un succes.
Grinţieş, muntele „de graniţă”
– Care este povestea Muntelui Grinţieşul Mare?
– Din punct de vedere geografic, muntele Grinţieşul Mare s-a format din Munţii Bistriţei, fiind o grupă muntoasă a Carpaţilor moldo-transilvani, aparţinând de lanţul muntos al Carpaţilor Orientali. Muntele nu are o formă foarte spectaculoasă, acesta fiind împădurit până la vârful său, cu puţină pajişte, dar compensează prin belvedere; imaginile care se văd de sus sunt excelente. Tot de pe vârful muntelui se pot vedea cel mai frumos Ceahlăul, Valea Bistricioarei, Valea Bistriţei, iar mai apoi Munţii Călimani. Deci este o imagine în ansamblu cu adevărat unică. Mai este şi un munte de graniţă, de aici provine şi denumirea lui, din nemţescul – austriac „grenţe”- graniţă. Principala poveste a muntelui e cea legată de Vasile cel Mare (n.r. – un haiduc vestit ce şi-ar fi avut sălaşul pe Muntele Grinţieş), pe care am aflat-o eu şi am încercat să îi dau o formă nouă, care a fost prezentată în 2018, într-o cărticică despre haiduci. Zona aceasta este un adevărat plai al haiducilor. Se mai pot regăsi pe acest munte şi beciul, dar şi groapa lui Vasile cel Mare.
– În centrul comunei Grinţieş se află Muzeul Etnografic, pe care aţi reuşit să-l organizaţi şi care evidenţiază tradiţiile locului. Care a fost parcursul acestui proiect?
– Ideea a plecat de la faptul că nu mai aveam muzeu, se desfiinţase şi mi-am dorit foarte mult să reiau acest proiect. Avem foarte multe lucruri care merită prezentate şi am început ideea cu grupul de gospodari din „Banda lui Bujor”. Cu ei am pus temelia muzeului, adică am strâns lemn, piatră şi tot ce am avut nevoie pentru a începe construcţia. Pe parcurs am cerut sprijinul primăriei, dar un rol foarte important l-a avut prinţul Gheorghe Sturdza (n.r. – nepotul prinţesei Olga Mavrocordat-Sturdza), care a făcut o sponsorizare prin Asociaţia „Pro Grinţieş”. Am reuşit să-l construim exact ca pe o casă, iar un profesor din comună ne-a spus că seamănă cu o casă de preot sau învăţător din perioada interbelică, fiind o construcţie de om înstărit, de om „chiabur”. Muzeul de Istorie şi Etnografie din Grinţieş poartă numele Olgăi Mavrocordat – Sturdza, una dintre cele mai mari personalităţi ale Primului Război Mondial pe frontul de acasă, care s-a ocupat de invalizi, de cei răniţi şi în special de orfanii de război. A fost şi una dintre cele mai apropiate persoane de Regina Maria în Primul Război Mondial, iar eu am considerat că este o onoare să numim în acest fel muzeul local. Construcţia muzeului a început în anul 2015, iar în prezent am reuşit să dezvoltăm şi două ateliere, unul de fierărie, iar celălalt de tâmplărie, ambele fiind tradiţionale, dar şi funcţionale. Acest lucru consider că e cu adevărat atractiv şi că va aduce muzeul în centrul atenţiei, deoarece va fi în circuitul turistic, care este girat de minister prin Agenţia Judeţeană de Turism.
„Muntele lui Dumnezeu”
– Sunteţi ranger în Parcul Naţional Ceahlău de mai bine de 10 ani. Ce presupune să fii ranger într-o arie protejată, ca aceasta?
– Sunt ranger voluntar, pe lângă cei oficiali, şi sprijin protecţia muntelui. Pe lângă rangerii seniori, profesori sau învăţători sunt, de câteva generaţii, rangerii juniori, pe care îi formăm an de an prin tabere în judeţul Neamţ – în Ceahlău, în Hăşmaş şi în Parcul Vânători. Noi ne concentrăm pe protecţia muntelui. Rangerul are grijă să protejeze speciile mai deosebite, dar şi ca turistul să nu aducă mari atingeri unor specii protejate. Aportul nostru a fost şi pe partea de legendă, de istorie, de poveste. Noi am creat traseele de poveşti, potecile cu legende sau alte circuite, stâncile cu legende şi am reuşit să punem panourile cu aceste legende atât în limba română, cât şi în limba engleză în Ceahlău.
– Spuneaţi dumneavoastră, la un moment dat, că Muntele Ceahlău are o aură de sfinţenie, de sacralitate, dar şi că acesta mai poartă denumirea de „Muntele lui Dumnezeu”. De ce?
– Aici este o legendă, o povestioară, pe care am auzit-o de la o bătrână de pe Grinţieşul Mare, care spune că dracul, atunci când a fost fugărit din ceruri, s-a supărat şi a încercat să ajungă din nou la Dumnezeu. Şi a început să strângă bolovani cât mai mulţi, ca pe ei să urce pentru a ajunge iar la cer. Dumnezeu, când a văzut că aproape ajunge la cer, a pus mâna pe grămada aia de pietre, de stânci şi a binecuvântat şi atunci s-a format Ceahlăul. De aceea se spune că este „muntele lui Dumnezeu”.
– Dar din punct de vedere geografic, cum a luat naştere Ceahlăul?
– Din punct de vedere geografic, muntele este format din roci sedimentare, depuneri, dar şi de rocile conglomerate, care sunt mai deosebite. Datorită calcarului, dar şi a eroziunii şi a factorilor externi, acestea pot să dea naştere la stânci cu forme ciudate, curioase. De aici a şi plecat ideea de poveste. Oamenii observau câte o ciudăţenie şi încercau să şi-o explice. Şi aşa se năştea câte o legendă. Pot spune că aşa s-a născut „de ce-ul” omului din popor– încerca să îşi dea răspunsul real, nu reuşea şi transpunea tot acest proces în fantastic. Tot legat de legendele fantastice e şi legenda care poartă denumirea de „Piatra Dracului”, care se spune că provine de pe vârful muntelui, căci într-adevăr aceasta seamănă cu cele de pe munte, din partea Ocolaşului Mic. Tocmai de aceea îţi dă senzaţia că a fost luată de acolo.
„În ultima perioadă oamenii au înţeles importanţa muntelui”
– Cascada Duruitoarea este un monument al naturii cu regim de arie protejată de interes naţional. Cum s-a format cascada şi de unde vine denumirea acesteia?
– Cascada s-a format pe valea Pârâului Rupturii, între abrupturile coborâte dinspre Piatra Ciobanului (est) şi Piciorul Şchiop (vest). Alimentarea cu apă a pârâului se face în principal din izvorul Fântâna Rece, situat spre platoul alpin, singurul care alimentează cascada permanent. Debitul mare de apă asigurat de Pârâul Rupturii şi afluenţii lui, în cădere de la o înălţime de aproximativ 100 m, formează vuietul asurzitor al cascadei, care se aude de la mare depărtare. De aici vine şi denumirea de „Cascada Duruitoarea”, pentru că de la zgomotul căderii apei aceasta „duruie”, cum se spune în zonă.
– Ce criterii trebuie să îndeplinească un loc pentru a deveni arie protejată de interes naţional?
– În primul rând trebuie să deţină nişte specii endemice (n.r. – care trăiesc numai pe un anumit teritoriu) sau nişte specii care să existe în puţine locuri în ţară sau în lume, iar atunci este necesară o protecţie susţinută metodic şi oficială. Ceahlăul are mai multe specii care necesită protejare, atât de faună, cât şi de floră. Avem Tritonul carpatic, o şopârlă pe care doar în Munţii Ceahlăului o găseşti, sau o mulţime de specii de orhidee, cum ar fi Nigritella, sângele voinicului, floarea de colţ. Acestea nu se găsesc în multe locuri şi trebuie protejate prin lege.
– Câte astfel de arii există în judeţul Neamţ?
– În Judeţul Neamţ sunt doar trei arii – Parcul Naţional Ceahlău, Parcul Naţional Cheile Bicazului- Hăşmaş şi Parcul Natural Vânători. Monumente ale naturii sunt mai multe, dar micuţe, iar acestea nu au o protecţie strictă, precum au cele trei arii.
– Pe vârful Muntelui Ceahlău se găsesc cele mai rare plante, precum floarea de colţ, dar şi animalele sălbatice, capra neagră, cerbul, care sunt protejate prin lege. Ce înseamnă de fapt protejarea acestora?
– Speciile sunt protejate de noi, de rangeri. Patrulăm în permanenţă şi încercăm să acoperim tot muntele, pentru a ne asigura că toate sunt în ordine şi că braconierii nu îşi fac prezenţa, dar şi ca turiştii să nu rupă florile rare sau să nu ajungă pe nişte trasee interzise, unde sunt amplasate speciile protejate. De asemenea focul este interzis pe munte, muzica şi gălăgia sunt şi acestea interzise, pentru că noi ne dorim ca animalele să aibă linişte. Avem grijă şi de curăţenia muntelui şi suntem foarte mândri că Ceahlăul este unul dintre cei mai curaţi munţi din România, iar numărul mare de turişti din ultima perioadă, nu a mai lăsat urme urâte pe traseele montane.
„Braconajul şi mâna omului”- duşmanii ariilor protejate
– Care sunt cei mai mari duşmani ai ariilor protejate?
– La faună cel mai mare duşman e braconajul, iar la vegetaţie cred că mâna omului. Însă în ultima perioadă oamenii au înţeles importanţa muntelui şi îl respectă, adică aceştia sunt în mare parte civilizaţi. Pentru copii încercăm să organizăm tot felul de proiecte, pentru a le explica importanţa pe care o au curăţenia şi protejarea Ceahlăului, pericolele care pot aduce atingere parcului, care sunt măsurile pe care trebuie să le luăm, cum pot contribui oamenii din sate pentru ordinea şi disciplina locului. Copiii ajută foarte mult prin educarea celor din jur, iar aici mă refer la faptul că micuţii încearcă să îi facă pe oamenii mari să vadă dincolo de un simplu munte.
– În ce măsură reuşeşte România să-şi protejeze cadrul natural care este unul atât de spectaculos şi de o mare varietate, în acelaşi timp?
– România este foarte spectaculoasă din foarte multe puncte de vedere, şi reuşeşte într-o mare măsură să se facă remarcată prin cadrul natural unic. Am fost în multe parcuri naturale din ţară şi am fost plăcut surprins să văd că natura este respectată. Echipele de protejare îşi fac foarte bine treaba şi încearcă să menţină un ambient plăcut şi atractiv pentru fiecare zonă în parte. Rar se mai întâmplă să le mai scape câte ceva, dar sunt convins că îşi remediază imediat scăpările.
– Ce v-aţi dori d-voastră pentru Muntele Ceahlău, din punctul de vedere al legislaţiei de mediu?
– Să fiu sincer, ar trebui să fie mai mulţi oameni, adică rangeri, care să ajute la dezvoltarea zonei. Suntem puţini, iar trist este faptul că în ziua de astăzi nu se mai îmbrăţişează cu căldură ideea de a face voluntariat. Majoritatea nu vor să mai facă muncă voluntară, sunt prea concentraţi pe cât mai mult profit. În alte ţări eşti oarecum obligat să ai în CV activitate de voluntar în orice domeniu. Pe când la noi, în România, nu se mai susţine acest lucru.
ianuarie 2021
Gabriela UNGUREANU