Una dintre afirmaţiile cu care m-a surprins Charlie Chaplin fost următoarea: „În viaţa mea am întâlnit trei genii: pe Clara Haskil, pe Einstein şi pe Winston Churchill.” Despre Einstein şi Churchill mai ştiu câte ceva; despre Clara Haskil am aflat că a fost o pianistă născută la Bucureşti şi că a strălucit, fie însoţind muzicieni prestigioşi ca George Enescu, Pablo Casals, Dinu Lipatti, fie ca solistă în recitaluri de pian, fiind considerată cea mai bună interpretă a lucrărilor pentru pian mozartiene. Până acum. Mai adaug că numele ei este păstrat viu de cel al Concursului Internaţional de Pian din Vevey, Elveţia.
Fără îndoială spiritualitatea românească nu stă doar sub semnul unor personalităţi istorice precum Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu, a unora avangardiste ca Brâncuşi, Tristan Tzara, Eugène Ionesco sau ştiinţifice ca Nicolae Teslea, Traian Vuia şi Henri Coandă.
Patrimoniul naţional cultural constituie, alături de limba română, dovada concretă a identităţii noastre naţionale. Iar promovarea Patrimoniului Cultural Naţional, nu are în vedere doar valorile culturale istorice importante sau cele din avangarda contemporană, ci a tuturor celor care s-au impus pe alte meleaguri, oameni care trebuie cunoscuţi, cinstiţi, preţuiţi. Astăzi, în timpul vieţii lor, nu după ce vor fi înmormântaţi în Cimitirul Père-Lachaise.
Dacă domeniul culturii – înţeles doar ca domeniul al artelor – rămâne o anexă oarecare, fără preocuparea pentru anvergura unor programe de cercetare ştiinţifică, a unor prestigioase institute academice sau culturale, fără o politică de recunoaştere şi a promovării valorilor, nu trebuie să fim surprinşi când nu suntem luaţi în seamă, conform pretenţiilor noastre intelectuale.
Acest „recurs” este o încercare de repaginare a noţiunii de patrimoniu naţional, a rolului care i se atribuie în mod tradiţional, a perspectivei care se impune a fi sincronizată cu orologiul prezentului. Şi mai ales al viitorului. În ultimă instanţă, nu e vorba de un recurs la memorie ci, sperăm, la unul către viitor – timpul fiind singurul nostru judecător.
Ce e rezistent într-o cultură este ceea ce calcă în ritmul şi cu greutatea diferită a epocilor pe urmele celor dinainte. Creaţia, cultura sunt fenomene de continuitate şi de preluare.
S-a afirmat că spiritualitatea nu poate fi măsurată în kilograme sau număr de cărţi. O spiritualitate nu poate fi mică sau mare. Vechea concepţie despre culturi majore şi culturi minore, mari şi mici, este o concepţie depăşită. O spiritualitate există sau nu. O schimbare a imaginii României în lume stă sub semnul unui recurs la autenticitatea şi valoarea reprezentărilor noastre culturale. Evitându-se reducerea culturii la literatură, pentru că astăzi percepţia generală este că şi ştiinţa, informatica, arhitectura, comportamentul politic şi social fac parte integrantă din cultură. Acest fapt ar putea crea o nouă viziune a ceea ce este imaginea României în lume.
Mai trebuie subliniat faptul că această imagine nu se referă doar la ceea ce producem între graniţe. Cultura română depăşeşte cu mult frontierele României; şi înainte de 1989 şi astăzi s-au validat opere importante în afara graniţelor ţării. Diaspora poate juca un rol important în valorizarea acestei memorii culturale.
Trebuie doar, să-i regăsim şi pe cei de ieri, şi pe cei de azi – unii dintre ei pe nedrept uitaţi sau fals catalogaţi – şi să-i aşezăm la locul cuvenit în evoluţia noastră comună. Există încă nedreptăţi de reparat, fie pentru nume neînţelese în epocă, fie pentru altele alungate din ţară sau memoria oficială.
Nu puteam încheia acest recurs la patrimoniu, la imaginea suficient de şifonată a României, fără a apela la o perspectivă oficială, la cel mai înalt nivel. Deci:
Pe site-ul „Preşedintele României”, la capitolul „Angajamente”, alături de proiectul „România educată”, există şi „Proiectul de ţară al Preşedintelui Klaus Iohannis”. Pentru elaborarea ultimului, în august 2016, s-a înfiinţat o Comisie Prezidenţială care să producă un document programatic menit să indice direcţiile de dezvoltare şi modernizare a României.
În octombrie 2017, comisia a avut ultima întrunire în plen şi „au fost dezbătute şi analizate cele patru direcţii tematice din cadrul Proiectului de ţară”. Apoi muţenie.
Cum n-am mai sesizat nimic despre roadele acestei iniţiative, am căutat lămuriri în „Bilanţul primului mandat al Preşedintelui României, Klaus Iohannis, 2014-2019”, dar n-am avut răbdarea să citesc cele aproape 900 de pagini ale documentului. Aşa că, despre cum arată Proiectul de ţară al Preşedintelui, dincolo de „lucrul bine făcut” şi paşii spre „România normală”, nu vă pot da informaţii. Vă invit doar să deschideţi fereastra şi să vă documentaţi singuri.
Mircea ZAHARIA