„– Doamna, să ştiţi că nu am afinităţi cu Limba română, aş vrea să lucrăm aşa, pentru bac, să obţin o notă onorabilă, încolo, eu cu scrisul nu le prea am … mă descurc bine la mate şi fizică. În zona ştiinţelor exacte îmi văd viitorul, cu româna n-am nicio treabă!”
Acestea au fost primele cuvinte pe care mi le-a spus Raluca.
Pe parcursul unui an, se pare, perspectiva s-a modificat, astfel încât am fost surprinsă când am aflat, înspre toamnă, că domnişoara a devenit studentă la Cluj, la … Jurnalism. Era în 2018.
În anii următori am schimbat mesaje mai mult sau mai puţin protocolare, aşa cum se întâmplă adesea între profesor şi învăţăcel.
Pe la sfârşitul lui mai, 2022 am primit pe Messenger câteva rânduri: „Nu cred că ajungeam eu să studiez Jurnalism şi să îmi placă să scriu, dacă nu aveam un mentor aşa minunat ca dumneavoastră la momentul potrivit. Îmi cer scuze că vă informez aşa de târziu, dar sunt în plină scriere a lucrării de licenţă.”
Lucrare de licenţă, la Jurnalism! Am zâmbit în sine-mi, amintindu-mi de primele conversaţii în care ne situam, parcă, pe părţi opuse ale baricadei: eu apăram forţa şi delicateţea cuvântului, ea afirma puterea numerelor, a formulelor matematice, a calculelor exacte. Era ca într-un skanderbeg. Ne respectam opiniile, dar încercam să „învingem adversarul”. Pe atunci se părea că nu există un învingător.
Ieri (iunie 2022) am primit două fotografii, din care îmi zâmbeşte o frumoasă tânără cu braţele pline de flori, cu tocă, eşarfă albastră şi un zâmbet încrezător. Alături de imagini un mesaj: „Bună ziua! Voiam să vă transmit că «AM REUŞIT». Când am intrat la Jurnalism nu credeam că mă voi îndrăgosti atât de tare de «cuvinte şi litere», dar încă din clasa a XII-a, cu ajutorul dumneavoastră, am început să prind un mare drag de ele. Vă mulţumesc! Dumneavoastră aţi fost persoana care mi-a deschis un drum atât de frumos! Nu m-aş putea imagina acum în alt loc, în alt fel. Mii şi mii de mulţumiri!”
Mărturisesc faptul că, privind imaginile şi citind vorbele, m-am simţit fericită. Cu siguranţă mulţi dascăli primesc astfel de mesaje şi le percep ca pe nişte mici comori. Există câteva profesii pentru care plata muncii nu se face doar în moneda naţională, în contul curent, la Banca X. Părintele, doctorul, dascălul pot primi şi o superplată, care se numeşte răsplată. Ea nu e legată de statele de plată, nici de legi, nici de ordonanţe, ori revizuiri şi adăugări. Şi – curios – nu se depreciază în raport cu dolarul!
Circulă de la un suflet la altul, vine uneori imediat, alteori odată cu trecerea timpului şi nu are corespondent în vreo monedă sau cryptomonedă, fie ea naţională sau internaţională. Este ilustrarea perfectă a legii rezonanţei sugerată încă din Biblie prin aserţiunea: „ceea ce dai aceea primeşti”.
Recunoştinţa elevilor este pentru omul de la catedră „valoarea adăugată” şi de o parte şi de cealaltă.
Probabil este şi cea mai importantă plată, dacă avem în vedere salarizarea cadrelor didactice. „Dusul cu zăhărelul” este, cred, expresia cea mai potrivită pentru relaţia stabilită în ultimele decenii între salahorul de la catedră şi nesfârşitele hoarde de guvernanţi.
Ce să mai vorbim … dacă am fi avut drept preşedinte al ţării un profesor (sic!) … ehei! … altfel ar sta lucrurile în învăţământ. „Pas cu pas” s-ar fi evidenţiat rolul crucial al educaţiei, care ar trebui să fie un „lucru bine făcut”…
Dar aşa … ne bucurăm când cei, care au luat în drumul lor câte o frântură din sufletul şi din viaţa noastră, îşi aduc aminte şi ne transmit vorbe de preţ, bunuri pline de valoare pentru noi. Oare şi acestea ar trebui declarate la fisc? S-or fi impozitând? Tezaurizând recunoştinţa facem cumva evaziune?
M. C.